Pe piedestal

 Pe piedestal

Cine nu își dorește ca, într-o bună zi, să urce pe o scenă mare, din lemn bine lustruit, fără noduri, lucind de curățenie, o scenă care să îi aparțină lui și numai lui, o scenă unde să fie privit și aclamat de mii și mii de oameni, unde să simtă pentru o clipă sentimentul acela de mândrie adevărată pentru momentul lui de glorie? Cu toții ni-l imaginăm pe omul care stă în apropierea noastră ținând o medalie strălucitoare în ambele mâini, pe care să ne-o acorde. Urmează o scurtă și călduroasă strângere a mâinii omului, apoi un zâmbet pentru posteritate, în momentul în care mii și mii de luminițe provenite din aparatele de fotografiat ale celor prezenți ne orbesc pentru câteva secunde. Apoi, după ce coborâm în sfârșit treptele podiumului, dăm peste sufletul nostru pereche. Îl luăm de mână și intrăm în limuzina neagră care ne este pusă la dispoziție. Urmează apoi o sărbătoare privată, în doi, care durează toată noaptea. Nu-i așa că este un tablou atât de dulce, atât de sublim, atât de perfect? Este parcă prea perfect pentru lumea noastră.

Aceste lucruri le gândește în acest moment K. El stă încordat, plin de emoție într-o cămărăuță care se vede parcă printr-un întuneric imposibil de suprimat, deși perdelele geamului din fața lui K nu sunt trase, iar soarele strălucește blând. Totuși, chipul lui nu este unul mohorât. Din contră, zâmbetu-i plin de fericire parcă luminează ușor în jurul lui, precum lumina palidă a unor micuți licurici în nopțile calde de vară. Fericirea lui este una profund justificabilă. La urma urmei, tabloul din imaginația sa se afișează puțin câte puțin. Urmează cea mai măreață clipă a existenței lui. Se aude un mic sunet iar ușa cea grea de la intrarea în cameră se deschide. Un bărbat înalt și bine făcut îi trece pragul. Îi transmite din priviri lui K să se ridice. Apoi îi surâde ușor și se apleacă încet.

-Totul va fi bine, șoptește bărbatul.

K, vizibil emoționat, îi surâde și el. Câtă recunoștință simte el pentru acest simplu om! El este primul care îi arată un semn de aprobare dintr-un lung șir de indivizi care vor urma. Parcă simte deja freamătul spectatorilor adunați în jurul piedestalului.

K merge împreună cu bărbatul pe un hol scurt, apoi se dechide o ușă, iar cei doi ajung în aer liber. Privește scena care se vede sus, parcă mai aproape de ceruri. Simte prezența miilor de oameni din curte. Ascultă cu atenție cum toate șușotelile lor se opresc ca prin farmec atunci când îl zăresc pe K. Observă cum aceștia îi fac loc, parcă împinși de o vrajă. Ca un maestru de ceremonii, o voce din mintea lui K îi ascute toate aceste percepții. El pășește cu sfială printre oameni, care se uită la el, dar ce se citește în privirile lor? Dezaprobare? Mânie? Ură? Nu, nu poate fi vorba de așa ceva. Cu siguranță i se pare. Toți îl admiră, toți îl iubesc. Sunt doar emoțiile. Blestematele alea de emoții. Nenorocitele care aproape că i-au zădărnicit creația de o viață.

K devine nerăbdător. Începe să se miște tot mai repede. Parcă ar vrea să pălmuiască toate aceste fețe ostile, dar nu îi dau voie mâinile. Ciudat, ce-o fi cu ele? Urcă treptele podiumului câte două odată, până când se împiedică și aproape că se prăbușește în față. Ultima treaptă nu avea pereche. Din această pricină, K simte o furie înăbușitoare. Nimic nu și-ar dori mai mult decât să ardă aceste blestemate de trepte, cu tot cu lemnul lor atât de bine lustruit. Furia se întoarce de unde a venit însă, întrucât vede vârful podiumului. Mai este o treaptă! Perechea celei de care el s-a împiedicat. Orbit de ușurare, K își regretă instantaneu reacția de adineauri. Își amintește vorbele bărbatului. Bineînțeles că totul va fi bine. Toți cei care muncesc precum el pentru a-și atinge țelul nu merită decât succesul maxim. Acesta este adevărul vieții. Cu fiecare geamăt, el s-a apropiat de finalizarea capodoperei sale. În final, nimeni altcineva decât propria jumătate l-a ajutat să dea ultima tușă de culoare tabloului perfecțiunii ființei.

Un necunoscut începe să citească de pe o foaie. Realizările sale sunt înșirate una câte una. Cu fiecare faptă, zâmbetul parcă i se amplifică de o sută de ori. Se gândește dacă atâta fericire nu reprezintă, de fapt, un păcat. Conștiința sa nu îi lasă însă multă vreme să cumpănească. Să ajuți oameni să-și găsească chemarea nu poate fi un păcat. Să salvezi oamenii din temnița în care au intrat fără să știe sau să vrea nu poate fi un păcat. Să faci totul din iubire pentru semeni, fără nicio reflecție asupra unui eventual câștig personal cu siguranță nu poate fi un păcat. Îndoiala îl părăsește la fel de repede cum l-a acaparat. Începe să fie conștient de senzațiile din jur. Simte o mâncărime, dar nu se poate scărpina. Mâinile nu îl mai ascultă. Nervii îi sunt paralizați. Evident, de la fericire.

Discursul necunoscutului se oprește. Momentul maxim vine. Bărbatul care l-a escortat o să îi acorde medalia cea mult așteptată. Se întoarce chiar acum spre el. Ține medalia cu ambele mâini. K se îndreaptă de spate și își expune gâtul. Straniu! Medalia e atât de grea și de grosolană. O funie încolăcită. Câtă lipsă de respect! Spectatorii tac subit. Atunci apare primul bliț. K se relaxează și rânjește chiar și mai tare. Ar vrea să-i întindă mâna bărbatului, dar nu este cu putință. O funie i-o ține legată de cealaltă mână, la spate.  Parcă auzindu-i gândurile, bărbatul spune:

-Aveți vreun ultim cuvânt?

-Da, domnule. De când eram doar un copil mic și inocent, mă întrebam zi și noapte: de ce sunt sufletele umane atât de minunate, iar corpurile sunt grosolane, păcătos de inestetice? Am încercat să le spun părinților mei, dar se uitau înfricoșați la mine, exact la fel cum se uită unii dintre voi acum. Ah, parcă vă pot atinge sufletele...atât de pure, cuprinse de cea mai înnegurată spaimă din lumea noastră - frica de moarte! Nu trebuie să vă temeți, căci oricum totul s-ar termina rapid. A trebuit să îmi ascund adevărata față. Atâția ani, am trăit în chin, știind că toată lumea mă va abandona dacă mi-ar afla intențiile. Șoferul care stropea bieții pietoni când ploua afară, bătrânul care hrănea porumbeii...pentru mine nu conta. Fiecare suflet era la fel de frumos. Fiecare, cu excepția unuia. În ziua în care l-am întâlnit, am știut că este timpul să acționez. Am cumpărat o casă mare pentru noi doi, cu grădină, seră, pod și beci. Am muncit înzecit ca să mi-o pot permite, dar lucram cu zâmbetul pe buze. În final, am luat casa, apoi am renovat-o. Din acea clipă, puteam începe...Aș vrea să vă mulțumesc tuturor celor ce v-ați adunat azi aici. Este o onoare să vă văd prezenți, deși sunt sincer când spun că mă așteptam să fiți mai primitori. Dar nu-i nimic. Istoria mă va ține oricum minte. Am creat o capodoperă de neșters. Niciun război, nicio boală, nici măcar iertarea sau uitarea nu o vor șterge. Acum mă gândesc cât de greu a fost, mai ales la final. Era să nu-mi eliberez soția. Era să o constrâng să rămână în celula ei cea mică, căreia îi zicea trup. Dar nu o puteam lăsa. Era prea bună pentru lumea asta. Acest sacrificiu temporar (căci știu că în eternitate va fi a mea) mi-a descătușat sufletul, l-a ajutat în sfârșit să devină la fel de frumos, de pur, de curat, precum sufletul ei. În sfârșit îmi puteam arăta capodopera prietenilor. I-am condus în subsolul casei mele, în spatele ușilor parcă făcute special să nu se audă nimic prin ele. Acum mi-am primit medalia. Vreau să îi fiu alături dragostei mele în veșnicia lumii în care i-am dus și pe ceilalți douăzeci și patru de fericiți (brusc, un acces de mânie îl cuprinde pe K). De ce nu aplaudați, nenorociților? De ce? Am muncit prea mult ca strădaniile mele să fie date cu piciorul. Haideți! Ce așteptați?

Ca la comandă, pământul îi fuge de sub picioare. Mii de blițuri îi sar în ochi, orbindu-l. Oamenii aclamă în sfârșit. El ar râde de fericire, dar funia nu îl lasă. Nu contează, a atins extazul. Și se simte mândru. Atât de mândru... Ar vrea să vadă din nou acest lemn atât de perfect, ca sufletul unui om. Imaginea lemnului lustruit îi acaparează mintea obosită. Cu fiecare secundă, luciul iese și mai mult în evidență, până când din lemnul lustruit nu a mai rămas decât lumina albă ca raiul.

Privindu-l pe K, bărbatul care i-a zâmbit declară: “Ce monstru i-o fi distrus sănătatea mintală? Ce rău i-o fi otrăvit sufletul? Ce păcat! Era un om muncitor, permanent vesel, care își iubea nevasta și prietenii. Credeam că are o viață perfectă. Simțeam că el este cel mai bun amic al meu, singurul meu frate de pe lumea asta. Îmi amintesc ziua în care mi-a propus să îl vizitez în noua lui casă și să înnoptez acolo. Trebuia să patrulez orașul la acea oră, așa că l-am refuzat. Numai Dumnezeu știe ce s-ar fi ales de mine în cazul în care eram liber, căci mai mult ca sigur i-aș fi satisfăcut rugămintea. A venit ziua următoare. După un somn de amiază bine meritat, m-am trezit cu un mesaj pe telefon. Era o invitație la el, la masă. Am acceptat bucuros. Mai țin minte cum eu, K și cu ceilalți stăteam pe fotoliu și fumam. Apoi eu m-am găsit să îl întreb de nevasta lui. A spus că acesta este motivul pentru care ne-a chemat. Coșmarurile pe care le am cu acea cameră diavolească mă vor bântui inclusiv în moarte. A trebuit să îmi arestez eu însumi cel mai bun prieten, perfect conștient că nu i se va arăta niciun strop de milă. Nu s-a împotrivit, doar a cerut ca eu să îl acompaniez pentru ultima dată astăzi. Nu am putut să îl refuz. Mi-e frică de el în toată ființa mea, chiar și acum, când s-a dus. Ce mă sperie cel mai tare e zâmbetul lui. În sfârșit am înțeles de ce era atât de vesel tot timpul, inclusiv atunci când un om normal ar fi fost la pământ. Nicio clipă nu s-a oprit din zâmbit, nici măcar când a văzut dușmănia de pe chipurile voastre, ale martorilor la execuție. Fie ca sufletul să-i fie iertat. Amin.”. Apoi, în sinea sa, omul se gândește: „Toți cei pe care i-am găsit în subsol afișau semne de luptă, de împotrivire. Nu și soția lui. Ea nu avea niciun fel de rană, în afară de cea care i-a curmat viața. Ea a vrut să fie ucisă de către soțul ei. Întotdeauna am știut că îl iubește, dar niciodată nu aș fi crezut că și-ar da viața pentru fantezia lui malefică. Înțeleg în sfârșit de ce m-a rugat să semnez în calitate de martor pentru testamentul lui. Înțeleg de ce a cerut în mod expres să fie îngropat în același sicriu ca soția lui. Înțeleg, și e prea târziu.”

Visul lui K s-a adeverit: a stat pe piedestal, în fața a mii de spectatori și și-a primit medalia. Va fi pe veci alături de soția sa. Este eliberat. Acum poate petrece cu ea pentru totdeauna. Dar el nu se grăbește. Din noaptea aceea, vor rămâne singuri.