Jocul de șah

 Jocul de șah

Mulți consideră că șahul, cel mai cunoscut joc de societate din lume, își are originea în Persia. Principalul argument în favoarea acestei teorii este însăși etimologia cuvântului, care provine din persanul shah, care înseamnă rege. Cu toate acestea, deși regulile "sportului minții" au fost, într-adevăr, perfecționate în Iranul de astăzi, cea mai veche versiune a jocului este Chaturanga, apărut în India în secolul al VII-lea d.Hr. Modul în care se joacă a fost de mai multe ori schimbat până la forma sa curentă, care datează din secolul al XV-lea.

Regulile actuale sunt destul de simple. Pe o tablă de de 8x8 pătrățele, colorate alternativ în alb sau negru, cei doi jucători încep cu câte 16 piese: 8 pioni, două ture, doi cai, doi nebuni, o regină și regele. Fiecare piesă are un mod unic în care poate fi mutată, cu mențiunea că niciuna nu poate "sări" peste alte piese (cu excepția calului). Pionul se deplasează pe verticală cu câte un pătrățel (sau două, dar doar la prima mutare), sau pe diagonală un pătrățel, dacă în acest fel capturează o altă piesă. Nebunii se deplasează doar pe diagonală, turele mută pe verticală sau orizontală, iar regina posedă caracteristicile ambelor. Fiecare dintre ele se poate mișca oricât de multe pătrățele, dar într-o singură direcție per mutare. Caii se mișcă în L, iar regele se poate deplasa în orice direcție, dar doar câte un pătrățel (cu excepția rocadelor). Obiectivul jocului este capturarea regelui inamic. Meciul de șah se încheie într-unul din următoarele moduri: timpul unuia dintre jucători (stabilit în prealabil) expiră, unul dintre cei doi cedează, jucătorii se înțeleg pentru o remiză, pe tablă rămân insuficient de multe piese pentru ca oricare dintre ei să câștige, sau partida se termină prin pat sau mat. Patul se petrece în momentul în care regele unuia dintre jucători nu este atacat, dar orice mutare ar face ar rezulta în capturarea sa prin mutarea următoare a adversarului (patul este considerat remiză), iar matul necesită aceleași condiții, cu mențiunea că regele este inițial atacat (în acest fel, jucătorul cu regele atacat pierde).  

Poziția de început a jocului

Serialul original Netflix The Queen's Gambit a declanșat o popularizare fără precedent a șahului. Chiar dacă Beth Hamon, protagonista, sau Vasily Borgov, campionul mondial în exercițiu, sunt personaje fictive, seria prezintă evenimente reale și de o importanță deosebită pentru istoria acestui sport. Beth este inspirată, pe de o parte, din Bobby Fischer, singurul campion mondial la șah din istoria Statelor Unite ale Americii, iar pe de altă parte, din Judit Polgar, cea mai bună jucătoare din toate timpurile, care, în 1991, a devenit cel mai tânăr Mare Maestru din istorie (record deținut anterior chiar de Bobby Fischer), a învins foști și viitori campioni mondiali (Anatoly Karpov, Viswanathan Anand, Boris Spassky, Vladimir Kramnik etc) și a ocupat locul 8 în clasamentul mondial, devenind prima (și, până acum, singura) femeie care a primit titlul neoficial de "Super Mare Maestru". O altă asemănare între serial și istoria reală este rivalitatea dintre URSS și Statele Unite ale Americii. Războiul Rece ajunsese la apogeu, iar cele două superputeri concurau pentru supremație în aproape orice domeniu: știință, cursa spațială și, nu în ultimul rând, sport. Școala rusească de șah era cea mai bună din lume; drept dovadă, între 1948 și 2000, toți campionii mondiali la șah au fost sovietici...cu o excepție. Între 1972 și 1975, titlul i-a aparținut lui Bobby Fischer. La fel ca Hamon, a învățat rusa pentru a putea citi revistele rusești de șah, nu a fost susținut de către propria sa țară, până când guvernul a decis că este un bun instrument de propagandă antisovietică, și a trebuit să învingă toți maeștrii ruși pentru a putea disputa finala Campionatului Mondial, câștigată cu scorul de 12½-8½ în fața lui Spassky.

Gambitul damei refuzat

Totuși, cea mai mare asemănare cu realitatea nu este legată de istorie. Există numeroase scene în care Beth vede pe tavan o imensă tablă de șah, pe care piesele se mișcă de parcă ar avea conștiință proprie. Dificultatea protagonistei în a înțelege mutările pieselor imaginare se datorează unui factor de care nu multă lume știe. Vedeți voi, piesele de șah chiar au conștiință proprie, iar ele se poartă așa cum s-ar purta un om normal. Beth pierdea atât de mult timp vizualizând totul deoarece ea căuta un mod prin care să le îmblânzească, să le oblige să facă mutările necesare câștigării jocului. De ce nu se mișcă ele în concordanță cu scopul șahului? Ei bine, dacă stăm să ne gândim, ele fac asta pentru că jocul este construit să fie împotriva pieselor.

Toți cei care au jucat vreodată șah vor afirma că o mare parte din joc o reprezintă schimburile. Albul capturează un pion, iar negrul ia un pion al albului, albul elimină un cal, iar negrul elimină un nebun, sau faimoasele schimburi între regine. Uneori, schimburile sunt ceva mai sofisticate: albul capturează un nebun și un cal, iar negrul ia o tură și un pion. Toate aceste schimburi au loc pentru a "simplifica" tabla, pentru a elibera pătrățele, pentru a crește raza de acțiune a unor piese sau pentru a poziționa într-un mod mai avantajos un cal, regele sau regina.

Un alt lucru care face șahul și mai captivant ar fi sacrificiile. În teorie, pionul este mai puțin valoros decât un cal ori un nebun, care sunt mai puțin valoroase decât o tură, care este mai puțin valoroasă decât regina. Astfel, orice capturare a unei piese care nu este urmată sau precedată de capturarea unei sau unor piese de valoare asemănătoare se numește sacrificiu. În general, sacrificiile mici se numesc gambituri (numeroase deschideri necesită pierderea unui pion pentru dezvoltarea mai rapidă a pieselor importante), iar ele nu sunt decisive în partida respectivă. În schimb, sacrificarea unei regine sau a unei ture pentru o piesă inferioară este întotdeauna decisivă, și are loc de obicei în situațiile în care unul dintre jucători încearcă să forțeze o greșeală a adversarului pentru a putea ajunge la o poziție câștigătoare. De multe ori, pentru a administra matul, un jucător trebuie să își sacrifice o tură ori un nebun pentru a elimina pionii din jurul regelui advers.

Poate cel mai faimos joc de șah din istorie a fost cel disputat între Paul Morphy și perechea formată din ducele Karl II de Brunswick și contele Isouard de Vauvenargue, în 1858, în loja Operei din Paris. Poziția finală o voi arăta mai jos. În ceea ce privește notațiile, R=rege, D=regină (damă), C=cal, T=tură, N=nebun, P=pion, iar cu a sunt notate piesele albe (ale lui Morphy) și cu n am marcat piesele negre.

	Cn		Ta	Rn	Nn		Tn
Pn					Pn	Pn	Pn
				Dn
				Pn		Na
				Pa
Pa	Pa	Pa			Pa	Pa	Pa
		Ra

Poziția finală a Partidei de la Operă

În acest meci, Morphy și-a sacrificat o mare parte din piese, rămânând în final doar cu regele, șapte pioni, o tură și un nebun, în vreme ce adversarii săi încă își aveau regele, regina, o tură, un cal, un nebun și cinci pioni. Cu toate acestea, Morphy a reușit un mat în 16 mutări. Într-adevăr, regele negru se află în șah (adică urmează să fie capturat la următoarea mutare a albului dacă nu se deplasează) de la tură. Nu se poate deplasa pe diagonală sau orizontală în dreapta, deoarece este blocat de propriile sale piese. Dacă capturează tura, va fi la rândul lui capturat de nebunul alb, iar același lucru se petrece și dacă se mișcă pe verticală în jos. Pătrățelul din stânga jos este atacat și el de tură, așadar regele va fi inevitabil capturat la următoarea mutare, din moment ce niciuna dintre piesele negrului nu atacă tura albă. Această poziție dovedește că este mai importantă poziționarea pieselor proprii decât capturarea pieselor inamice.

Paul Morphy este tipul de jucător din cauza căruia piesele de șah și-au dezvoltat conștiința proprie. Ele nu vor să fie sacrificate. Nu vor să fie nici măcar schimbate, pentru că fiecare dintre ele este asemenea unui om. Vrem să supraviețuim. Niciunul dintre noi nu vrea să ucidă, ori să fie ucis, iar visul individului este să-și poată trăi zilele în pace.

Din păcate, șahul întruchipează războiul. Fiecare piesă simbolizează o fațetă a conflictelor sângeroase care au bântuit dintotdeauna umanitatea: regina și regele sunt conducătorii, acesta din urmă fiind aparent comandantul suprem al armatei. Pionii sunt simpli soldați, turele sunt cetățile asediate de-a lungul mileniilor, caii sunt mijlocul de transport pe câmpul de bătălie. Cum rămâne însă cu nebunii? Ei bine, explicația semnificației lor rezidă în cuvântul echivalent din limba engleză: bishop. Literal, acesta înseamnă episcop, fiind trasă astfel o paralelă la toate războaiele desfășurate în numele divinității.

Privind șahul în acest mod, putem începe astfel să empatizăm cu piesele inferioare: cu toți soldații și caii uciși în numele victoriei, cu cetățile asediate, cu reginele sacrificate în numele soților lor...este normal să învinuim regii, comandanții supremi, plini de cruzime, care nu vor altceva decât să câștige, să subjuge, ca ceilalți să ucidă pentru ei, iar atunci când câmpul de luptă devine mai sigur, să ridice și ei sabia și să năvălească asupra soldaților inamici slăbiți și să culeagă toți laurii. Toate piesele sacrificate vor fi uitate, ceilalți soldați, care au supraviețuit ororilor războiului care este șahul, nu vor rămâne nici măcar ca o amintire: doar regii rămân, fie că supraviețuiește unul singur, sau amândoi, caz în care războiul își pierde și mai mult din rost.

Să ne întoarcem puțin la meciul lui Morphy. Regele negru este, într-adevăr, rănit de moarte. Cum rămâne însă cu celelalte piese? Negrul are totuși o regină, o tură, un nebun, un cal...de ce nu își răzbună regele? În foarte puține mutări, ele ar putea captura regele alb. După aceea, valoarea lor mult superioară ar ajuta la capturarea celorlalte piese albe, cu daune puține sau, dacă își joacă bine mutările, nule. De ce oare partida se termină odată cu moartea regelui? De ce, într-o poziție de pat, jucătorul rămas fără mutări nu pierde? Ei bine, acest lucru se petrece tocmai pentru că regii sunt și ei buni.

Este greșit să clasificăm oamenii în buni și răi. Nuanțele de gri domină în această lume, fiecare om bun a făcut în viața lui o faptă rea, iar fiecare om rău are o latură care poate fi considerată bună. Absolutele lipsesc din universul nostru: toate conceptele abstracte sunt relative. Să luăm un exemplu din matematică: printr-un punct exterior unei drepte trece o singură paralelă la acea dreaptă. Aceasta este axioma lui Euclid, care este adevărată pentru ființe care percep lumea la fel ca noi...dar tot nu este absolută. La fel de adevărate sunt principiile geometriei neeuclidiene, care postulează că prin punctul respectiv pot trece zero sau, din contră, o infinitate de paralele. Niciuna dintre cele trei afirmații nu este corectă ori greșită, deoarece cele trei sunt interconectate. S-a dovedit că, dacă geometria ce derivă din una dintre cele trei axiome se dovedește la un moment dat contradictorie, și celelalte două se prăbușesc odată cu ea. Așadar, care este răspunsul la întrebarea "Câte paralele trec printr-un punct exterior unei drepte?" este relativ, și depinde de fiecare dintre noi.

Revenind la jocul de șah, afirmația că piesele, având conștiință proprie, nu au și liber arbitru în cadrul unei partide nu este complet adevărată. Mai bine zis, o piesă posedă un grad limitat de liber arbitru: regele. El este motivul pentru care partida se încheie prin mat, și nu mai continuă mai departe...pentru că el este milos. El vrea să cadă la pace cu regele advers, dar niciunul dintre jucători nu o să le permită așa ceva. Astfel, amândoi își doresc să moară: la urma urmei, acesta este singurul mod prin care își pot salva supușii. În ceea ce privește libertatea pe care o are, regele poate da două ordine pieselor: înainte ca jucătorii să se așeze de o parte și de alta a tablei și să preia controlul, porunca lui este ca piesele să nu îl răzbune. Acesta este singurul mod posibil de oprire a masacrului, singura pace care le este permisă supușilor săi. A doua comandă este pusă în aplicare în pozițiile de pat: regele aflat în avantaj interzice uciderea rivalului său și îl cruță, oprind o vărsare inutilă de sânge.

Dacă nici pionii, nici nebunii, caii, turele, regina și nici chiar regele nu sunt vinovați pentru război, atunci cine este? Răspunsul evident ar fi că ucigașii sunt chiar jucătorii. Ei controlează piesele, interzicându-le aproape orice urmă de liber arbitru. Ei continuă să lupte fără rost, numai de dragul de a-și învinge adversarul, fără să le pese de convingerile personale ale pieselor pe care le mută asemenea unor jucării. În jocul de șah, este stupid să învinovățim piesele pentru modul în care s-a desfășurat bătălia, așa cum, într-un război, este stupid să acuzăm soldații că ucid.

Pionii nu se elimină unii pe alții din ură, ci pentru că au un scop de îndeplinit. Regii nu au drept scop să supraviețuiască, ci își doresc doar încheierea conflictului. Pe acest câmp de bătălie, niciunul dintre participanți nu răspunde de propriile acțiuni. Fiecare dintre ei este controlat de către voința superioară a jucătorului, pe care nu îl interesează prosperitatea micilor săi sclavi, ci anihilarea totală a competitorului său. Scopul jocului este unul egoist de la bun început, iar mila nu își are locul aici. În război, conducătorii nu se luptă propriu-zis. Mai degrabă, stau pe margine, privind cum ostașii lor se sacrifică pentru o cauză în care nici măcar nu cred. 

Serialul The Queen's Gambit a reușit mult mai multe decât să popularizeze șahul. A reamintit publicului larg despre rivalitatea între marile puteri ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, a pomenit de câteva personalități remarcabile ale "sportului minții"...dar a mai făcut ceva. Prin revitalizarea acestui joc, a marcat obiectivul egoist al acestuia și ne-a dat o foarte importantă lecție de viață: în șah, jucătorii nu pun piciorul pe tabla de joc. Soldații nu înțeleg niciodată de ce trebuie să lupte, iar scopul conflictului nu este unul înălțător, cum ar fi credința, libertatea, patriotismul sau dreptatea. Singurul scop al războiului este interesul personal al jucătorilor, al fețelor pe care pieselor nu le va fi niciodată dat să le vadă.

Muzeul "Micul Paris", București

Am revenit, dragii mei. După șase luni de absență, în care am împlinit 19 ani, am trecut de primul semestru de facultate și de prima sesiune, mi-am luat inima în dinți și am postat din nou. Urmăresc cu plăcere șahul de trei ani și, deși nu se poate spune că sunt un jucător bun, am învățat câte ceva în tot acest timp. Sper ca această poveste să vă determine și pe voi să învățați să jucați "sportul minții". O să încerc să postez mai des și vă promit că nu va mai trece atâta timp între două povești :))