Turnul tăcerii

Turnul tăcerii

Într-un pustiu primordial, înainte de tot și de nimic, mai vechi decât aici și acolo, se află un turn. Acesta nu are formă, ori culoare, ori înălțime. Se știe doar că există dinainte de început și va rămâne în picioare chiar și după sfârșit.

Atunci când conceptele de aici și acum apar, Judecătorul ajunge lângă turn. Nimeni nu-i știe numele. Nimeni nu l-a văzut vreodată. Nimeni nu știe de unde vine. Singurul lucru cert despre el este unde se duce: înspre turn. Judecătorul nu se grăbește: lângă turn, timpul și spațiul devin din ce în ce mai greu de sesizat, până ce ajungem să-l atingem. Dacă facem asta, noi rămânem înghețați undeva, în afara lumii fizice. Nu îmbătrânim și nici nu obosim. Totul devine aproape ca o nemurire.


Pe Judecător însă nu-l interesează nemurirea, mai ales dacă aceasta implică să rămână pe veci blocat în turn, știind prea bine că ar fi putut trece la fel de bine cinci minute sau o mie de ani în lumea reală. Încet, dar sigur, el se apropie de ușa cea mare a turnului. Pentru el, este neagră ca tăciunele și înaltă de doi metri. Nu există clanță, iar ușa este prea grea pentru a fi împinsă. Nu există nimic special la acea ușă, în afară de câteva cuvinte gravate în mijlocul acesteia:

Care este singurul lucru de care ne este frică tuturor? 

Fără niciun fel de greutate, Judecătorul rostește un singur cuvânt iar ușa se deschide. Pășind înăuntru, el percepe adevăratul sens al nimicului. Nici măcar nu poate spune că este negru, pentru că negrul din lumea fizică este cu mult mai deschis decât ceea ce vede Judecătorul. Cumva însă, își dă seama care e drumul. La început urcă, fără a păși pe vreo scară. Ajuns acolo unde simte că trebuie să se oprească, privește în dreapta sa. Acolo e o altă ușă. Pe ea scrie:

A existat răul dintotdeauna?

Judecătorul se gândește puțin, apoi spune un singur cuvânt. Ușa se deschide. Instinctiv, el urcă lin, apoi începe să meargă la un nivel constant, apoi coboară brusc, apoi se îndreaptă din nou. În cele din urmă, o nouă ușă îl întâmpină, de data asta deasupra lui. Scrise pe ușă sunt următoarele:

Care este cel mai important lucru în viață?

De această dată, Judecătorului îi ia o oră să găsească răspusul. De îndată ce vorbește, și această ușă se deschide. Următoarea porțiune este mai lungă decât toate celelalte. Aceasta este plină de curbe și denivelări, dealuri și văi, ordine și haos. După ceea ce pare o eternitate, Judecătorul zărește o trapă dedesubtul lui. Pe ea este gravată întrebarea:

Care este lucrul pe care oamenii îl râvnesc în permanență cât timp nu-l au, dar odată ce îl capătă își doresc din toată inima să scape de el?

O zi stă Judecătorul să se gândească. Când, în cele din urmă, înțelege totul, trapa i se deschide; iar el cade în gol. Nu știe cât timp durează picajul, dar în cele din urmă, în stânga sa, zărește o fereastră cu obloanele trase. Pe acestea stă scris:

Care este cel mai greu nimic din lume?

Judecătorul se gândește...se gândește...se gândește...

...după o săptămână, își dă seama. Cu ultimele puteri, rostește un ultim cuvânt, fereastra se deschide, iar el sare prin ea.

De aici, un curent invizibil îl trage în sus cu o forță copleșitoare. E ca și cum însăși gravitația s-ar fi întors cu susul în jos. În sfârșit, totul se oprește, iar el zărește, pentru prima dată de la intrarea în turn, lumină. O voce fără trup îi spune:

-Bun venit în Rai, suflet vrednic. Mi-ai depășit toate așteptările. Am crezut că întunericul din tine este prea profund pentru a fi mântuit. Ești primul om care trece încercările turnului. Dar cum?

-Întunericul meu se datorează singurătății în care m-am înfășurat de-a lungul timpului. N-a fost mereu așa. La început, pentru mine răul nu exista. Am avut o copilărie fericită, dar adolescența mi-a fost marcată de acel accident de mașină. Faptul că mi-am pierdut vederea atât de devreme m-a făcut să realizez cât de valoroasă era sănătatea pe care o aveam când eram mic. Am devenit judecător în baza convingerii că singurul care poate învinge întunericul este omul luminat care a trăit în întuneric. Cariera mea a avut o mulțime de suișuri și coborâșuri. După o vreme, am obosit. Am vrut din suflet să mă pensionez. Când am reușit, am plâns după slujba mea cu mult iubită. Schimbarea nu mi-a priit. Pe finalul vieții, absența unei familii care să mă îngrijească și-a spus cuvântul. Tăcerea era apăsătoare. În cele din urmă, am murit, iar apoi am văzut turnul. Am știut că e drumul meu spre Rai.

-De unde ai știut?

-Pentru un om care și-a petrecut întreaga viață în întuneric, raza de lumină a speranței se simte imediat. Toate cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le pot citi. Când le-am VĂZUT, am știut că aceasta este șansa mea de a mă mântui.

-Ești un om remarcabil, Judecătorule. Poți păși în lumină, printre cei drepți.

După cum spuneam: pe Judecător nu-l interesează nemurirea.

Departe, afară, un nou om se îndreaptă spre turn. Oare va putea deschide ușile? Dar tu? Oare, dacă vei avea vreodată ocazia să parcurgi acest drum, vei putea străbate întregul Turn al Tăcerii?



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare