Turnul tăcerii
Turnul tăcerii
Într-un pustiu primordial, înainte de tot și de nimic,
mai vechi decât aici și acolo, se află un turn. Acesta nu are formă, ori
culoare, ori înălțime. Se știe doar că există dinainte de început și va rămâne
în picioare chiar și după sfârșit.
Atunci când conceptele de aici și acum apar, Judecătorul
ajunge lângă turn. Nimeni nu-i știe numele. Nimeni nu l-a văzut vreodată.
Nimeni nu știe de unde vine. Singurul lucru cert despre el este unde se duce:
înspre turn. Judecătorul nu se grăbește: lângă turn, timpul și spațiul devin
din ce în ce mai greu de sesizat, până ce ajungem să-l atingem. Dacă facem asta,
noi rămânem înghețați undeva, în afara lumii fizice. Nu îmbătrânim și nici nu
obosim. Totul devine aproape ca o nemurire.
Pe Judecător însă nu-l interesează nemurirea, mai ales
dacă aceasta implică să rămână pe veci blocat în turn, știind prea bine că ar
fi putut trece la fel de bine cinci minute sau o mie de ani în lumea reală.
Încet, dar sigur, el se apropie de ușa cea mare a turnului. Pentru el, este
neagră ca tăciunele și înaltă de doi metri. Nu există clanță, iar ușa este prea
grea pentru a fi împinsă. Nu există nimic special la acea ușă, în afară de
câteva cuvinte gravate în mijlocul acesteia:
Care este singurul lucru de care ne este frică tuturor?
Fără niciun fel de greutate, Judecătorul rostește un
singur cuvânt iar ușa se deschide. Pășind înăuntru, el percepe adevăratul sens
al nimicului. Nici măcar nu poate spune că este negru, pentru că negrul din
lumea fizică este cu mult mai deschis decât ceea ce vede Judecătorul. Cumva
însă, își dă seama care e drumul. La început urcă, fără a păși pe vreo scară.
Ajuns acolo unde simte că trebuie să se oprească, privește în dreapta sa. Acolo
e o altă ușă. Pe ea scrie:
A
existat răul dintotdeauna?
Judecătorul se gândește puțin, apoi spune un singur
cuvânt. Ușa se deschide. Instinctiv, el urcă lin, apoi începe să meargă la un
nivel constant, apoi coboară brusc, apoi se îndreaptă din nou. În cele din
urmă, o nouă ușă îl întâmpină, de data asta deasupra lui. Scrise pe ușă sunt
următoarele:
Care
este cel mai important lucru în viață?
De această dată, Judecătorului îi ia o oră să găsească
răspusul. De îndată ce vorbește, și această ușă se deschide. Următoarea
porțiune este mai lungă decât toate celelalte. Aceasta este plină de curbe și
denivelări, dealuri și văi, ordine și haos. După ceea ce pare o eternitate, Judecătorul
zărește o trapă dedesubtul lui. Pe ea este gravată întrebarea:
Care
este lucrul pe care oamenii îl râvnesc în permanență cât timp nu-l au, dar
odată ce îl capătă își doresc din toată inima să scape de el?
O zi stă Judecătorul să se gândească. Când, în cele din
urmă, înțelege totul, trapa i se deschide; iar el cade în gol. Nu știe cât timp
durează picajul, dar în cele din urmă, în stânga sa, zărește o fereastră cu
obloanele trase. Pe acestea stă scris:
Care
este cel mai greu nimic din lume?
Judecătorul se gândește...se gândește...se gândește...
...după o săptămână, își dă seama. Cu ultimele puteri,
rostește un ultim cuvânt, fereastra se deschide, iar el sare prin ea.
De aici, un curent invizibil îl trage în sus cu o forță
copleșitoare. E ca și cum însăși gravitația s-ar fi întors cu susul în jos. În
sfârșit, totul se oprește, iar el zărește, pentru prima dată de la intrarea în
turn, lumină. O voce fără trup îi spune:
-Bun venit în Rai, suflet vrednic. Mi-ai depășit toate
așteptările. Am crezut că întunericul din tine este prea profund pentru a fi
mântuit. Ești primul om care trece încercările turnului. Dar cum?
-Întunericul meu se datorează singurătății în care m-am
înfășurat de-a lungul timpului. N-a fost mereu așa. La început, pentru mine
răul nu exista. Am avut o copilărie fericită, dar adolescența mi-a fost marcată
de acel accident de mașină. Faptul că mi-am pierdut vederea atât de devreme m-a
făcut să realizez cât de valoroasă era sănătatea pe care o aveam când eram mic.
Am devenit judecător în baza convingerii că singurul care poate învinge
întunericul este omul luminat care a trăit în întuneric. Cariera mea a avut o
mulțime de suișuri și coborâșuri. După o vreme, am obosit. Am vrut din suflet
să mă pensionez. Când am reușit, am plâns după slujba mea cu mult iubită.
Schimbarea nu mi-a priit. Pe finalul vieții, absența unei familii care să mă
îngrijească și-a spus cuvântul. Tăcerea era apăsătoare. În cele din urmă, am
murit, iar apoi am văzut turnul. Am știut că e drumul meu spre Rai.
-De unde ai știut?
-Pentru un om care și-a petrecut întreaga viață în
întuneric, raza de lumină a speranței se simte imediat. Toate cuvintele pe care
nu ar fi trebuit să le pot citi. Când le-am VĂZUT, am știut că aceasta este
șansa mea de a mă mântui.
-Ești un om remarcabil, Judecătorule. Poți păși în
lumină, printre cei drepți.
După cum spuneam: pe Judecător nu-l interesează
nemurirea.
Departe, afară, un nou om se îndreaptă spre turn. Oare va putea deschide ușile? Dar tu? Oare, dacă vei avea vreodată ocazia să parcurgi acest drum, vei putea străbate întregul Turn al Tăcerii?
Bravo!
RăspundețiȘtergereMulțumesc:))
ȘtergereSuperb!
RăspundețiȘtergereMulțumesc ❤❤❤
Ștergere