Ceea ce vine...

Ceea ce vine...

Sunt un om de știință de reputație mondială. Toată lumea mă cunoaște pentru faptul că am reușit incredibila performanță de a construi mașina timpului. Mai are ea nevoie de niște ajustări, dar această descoperire a schimbat istoria. Nu neapărat în bine, din păcate.

Vedeți voi, mașina mea este unică în lume, este o minune a ingineriei moderne, dar este doar un prototip. Din acest motiv, are anumite defecte. În primul rând, nu poate călători decât în viitor, apoi în trecut, apoi iar în viitor și tot așa. În al doilea rând, distanța în timp în care poți călători în trecut este mai mică sau egală decât distanța în timp a călătoriei anterioare în viitor. În al treilea rând, la fiecare a cincisprezecea folosire, mașina, în loc să te transporte exact în locul de unde ai plecat, te va duce într-un loc aleatoriu aflat la o distanță de cel mult doisprezece kilometri de punctul de origine. Ultima proprietate importantă a acestui prototip este că începe să călătorească în timp la o oră și jumătate după ce mecanismul a fost activat.

Acum, mașina mea este una foarte mică. Este ceasul meu de mână, pe care îl am încontinuu asupra mea. Mecanismul de funcționare este foarte simplu: trebuie să setezi ceasul la o anumită oră, pe care din motive evidente nu o pot preciza aici. O particularitate pe care îmi permit totuși să o dezvălui este faptul că ceasul meu, fiind electronic, are opțiunea de a-ți măsura viteza absolută. Folosind această setare, pot călători în trecut sau în viitor exact atâția ani cât măsoară ceasul meu viteza, în kilometri la oră, incluzând, evident, și zecimalele de rigoare, care indică lunile, zilele și orele. Ceasul meu arată viteza până la a șasea zecimală, deci calculele îmi iau o veșnicie, dar până acum am reușit să călătoresc destul de exact.

Totul s-a schimbat, din păcate. Cred că toate problemele mele au început atunci când am plecat spre congresul internațional din Japonia. La origine, sunt din Europa de Est, deci diferența de fus orar este în mod evident una simțitoare. 15 ore de zbor pot fi extrem de obositoare chiar și pentru cel mai rezistent dintre voi. Cu vreo oră și jumătate înainte de a ajunge în Tokyo, am decis să mă culc. M-am uitat la ceas să văd ce oră este, apoi mi-am amintit că nu am de unde ști, din moment ce schimbarea de fus orar mă dăduse peste cap, iar telefonul era închis, pentru a putea să-mi economisesc bateria. S-a auzit un sunet în cabină. Era pilotul, care ne anunța cât era ora. Mai mult adormit decât treaz, mi-am setat ceasul în concordanță cu spusele pilotului și m-am culcat liniștit, stând confortabil pe scaunul meu de la clasa business.

M-am trezit a doua zi, întins pe o suprafață dură. Mi-am dat seama că este rocă. Nu înțelegeam: aveam rezervare într-un hotel de cinci stele. De ce dorm pe o stâncă? De fapt, de ce nu-mi amintesc nimic de după ce am adormit în avion? Ce s-a întâmplat cu mine?

Încet, m-am ridicat și am început să explorez împrejurimile. Temperatura era blândă, iar vremea era înnorată. În jurul meu era iarbă, multă, multă iarbă. Era clar că mă aflam în Tokyo. Muntele Fuji se vedea în depărtare. De asemenea, am descoperit niște bucăți metalice pe care era scris ceva indescifrabil. Erau clar cuvinte în engleză, dar aceste componente erau într-o stare incredibil de jalnică, deci nu am putut citi clar decât un „h” și un „100” scrise cu roșu.

Întrebarea care mă rodea era simplă: unde este orașul, cu oamenii, animalele și clădirile de rigoare? M-am așezat să privesc soarele. Îmi amintea de avionul meu. Nu s-ar fi putut prăbuși. L-aș fi zărit. Mă gândeam la ultimele mele amintiri. Ceasul meu...încă îl aveam la mână. Iar atunci m-a lovit totul din senin. Nu puteam concepe cât de prost am fost. Atunci când am setat ora, nu mi-am dat seama că este vorba exact de „detonatorul” mașinii mele. Călătorisem în viitor, și nu oricum, ci exact cu un număr de ani corespunzător numărului de kilometri pe care îi face un avion de linie într-o oră. Pentru o clipă, am păstrat niște îndoieli. Cum aș fi putut supraviețui? Ar fi trebuit să cad în jur de zece kilometri. Apoi am înțeles. Eram la a patruzeci și cincea călătorie. Soarta a făcut ca eu să fiu teleportat zece kilometri în jos, la nivelul solului.

Odată ce am înțeles toate acestea, m-a lovit o altă întrebare. Câți ani am călătorit în viitor? Știam sigur că, în cazul în care aș seta dispozitivul pentru a călători în trecut fie și cu o secundă mai mult decât am călătorit în viitor, dispozitivul nu avea să mă ducă nicăieri, dar ar fi fost considerat al patruzeci și șaselea drum, deci ar fi trebuit să merg și mai mult în viitor data următoare. De asemenea, mai apărea o problemă: cum aveam să generez o viteză de 870 km/h ca să ating media avionului cu care călătoresc de obicei? În timp ce mă gândeam la toate acestea, o lumină de un roșu strălucitor m-a orbit. Venea de dincolo de linia orizontului. M-am întrebat ce ar putea produce o lumină de o asemenea intensitate. Am decis că nu vreau să aștept să aflu.

În următoarele ore, lumina a devenit tot mai puternică. Ceva se apropia dinspre răsărit, și nu era soarele. După două ore, mi-am dat seama că este ceva viu. În a cincea oră, am înțeles că nu este un animal, ci o ființă umanoidă. Lucram cu frenezie. Folosindu-mi unghiile, am născocit o șurubelniță minusculă prin care am reușit să accesez software-ul ceasului meu. Mi-a luat două zile, dar în final am reușit să setez ceasul să afișeze o viteză de 870 km/h fără să mă mișc. Mâinile abia îmi mai funcționau, dar nici că mai conta. Trebuia să mă întorc acasă.

Am setat și ora „detonării” și am așteptat. Omul roșu era la un kilometru de mine, dar cumva îi puteam distinge silueta. Avea niște brațe lungi, disproporționate și grotești, dar îi lipseau picioarele. El se deplasa folosindu-și mâinile ca să se târască. Încă nu înțeleg cum reușea să se miște atât de repede. După o oră, mai avea o jumătate de kilometru. Încetinea. Dar asta nu reducea cu nimic groaza pe care mi-o inspira. Acum îl puteam vedea cu adevărat, căci fața îi era vizibilă. Am fost un copil fricos. Am crescut având coșmaruri oribile, cu monștri, sânge și țipete. Dar mintea umană nu poate concepe ceea ce avea acea ființă. Ochii îi erau galbeni, cu o expresie infernală, și luceau ca niște faruri. Avea fața unui om, cu o piele roșiatică și lipsită de păr. Din frunte îi ieșeau trei coarne negre, care se prelungeau în sus, dând aspectul unui trident. Zâmbetul său însă... Imaginați-vă doar cea mai înfricoșătoare față pe care ați văzut-o, apoi încercați să-i transpuneți trăsăturile pe chipul celui mai cumplit monstru al viselor voastre. Ei bine, creatura nou-formată nu are cum să aibă un zâmbet la fel de psihotic precum omul roșu. Mi-am luat imediat privirea din ochii lui.

Cu zece minute înainte de a pleca, m-am uitat înapoi la monstru. Mai avea o sută de metri. Accelerase într-un fel sau în altul. Se îndrepta direct spre mine.  Am vrut să fug, dar picioarele nu mă mai ascultau. Privirea lui m-a paralizat. Minutele treceau unul câte unul. Era la zece metri atunci când s-a oprit. Ochii și-au schimbat încet culoarea, până ce au ajuns la fel de roșii ca pielea sa. Mi-a vorbit.

Aici nu voi putea reproduce dialogul nostru. El nu folosea cuvinte ca să se exprime, dar eu l-am înțeles oricum. Ceea ce mi-a spus m-a înfricoșat. Mi-a urat bun venit și a spus că de sute de ani nu mai văzuse ceva viu pe Terra. Mi-a spus că, datorită faptului că i-am adus un pic de interes în existența-i solitară, avea să mă cruțe. El este ceea ce a determinat dispariția vieții. El a curățat, încetul cu încetul, planeta de orice rămășiță a prezenței omului pe ea. Se afla în Tokyo ca să preia și acea bucată metalică pe care am observat-o în prima zi, când m-a văzut pe mine. Îi captasem interesul. A refuzat să spună când anume a distrus Pământul, dar asta deja nu mai conta pentru mine.

Când mai aveam zece secunde înainte de ora fixată, a sărit pe mine și m-a doborât la pământ. Ochii lui au căpătat pentru un moment un iris de culoare neagră ca bezna nopții. Și-a scos limba ca de amfibian și și-a lins cu încântare dinții. A deschis gura. Din cavitatea sa bucală se auzea un cor de țipete omenești. Era mai mult decât poate suporta un om.

M-am uitat la ceas. Trei secunde. Și-a închis gura. Două secunde. Ochii i-au devenit din nou galbeni. O secundă. A șoptit un cuvânt în urechea mea. Îmi închid ochii.

Înainte de a deschide ochii, îmi dau seama cât de prost am fost. Am calculat viteza unui avion al companiei mele obișnuite, care este low cost. Cuvântul șoptit de omul roșu, business, mi-a reamintit adevărul: nicio companie low cost nu ar accepta să facă un zbor fără escală de 15 ore. Organizatorii congresului la care eram invitat mi-au plătit ei zborul și mi-au oferit inclusiv un loc la clasa business. Companiile low-cost au o singură clasă de pasageri.

Problema cea mare este că avioanele obișnuite ating viteze de 1000 km/h. M-am întors în trecut, dar nu îndeajuns de mult. Am deschis ochii. Eram într-un Tokyo postapocaliptic. Zona arăta ca după război. Ruinele erau la tot pasul, de la temple și până la clădiri de birouri. Păreau să fie așa de ani de zile. Nu era nici țipenie de om ori animal. Doar pustiu.

Atunci am văzut-o. Strălucirea roșie, venind dinspre răsărit. M-am uitat la ceas. Voiam ca măcar să călătoresc câteva zile în viitor, să scap de omul roșu. N-am mai apucat. Un scurtcircuit a străbătut întregul mecanism, iar ceasul mi s-a oprit.

De atunci, tot încerc să-i scriu un mesaj unui biet om de știință de peste 870 de ani. Am găsit o bucată de metal, suficient de mică cât să poată fi ignorată de monstru. Nu am loc să scriu business, așa că voi nota pe ea doar viteza de 1000 km/h. Sper ca el să poată avertiza omenirea de dezastrul iminent. Nu știu când va sosi omul roșu pe Pământ. Poate va fi fost aici încă de când am dispărut eu din avion, sau poate că pur și simplu e aici de 2-3 ani. Mă dor degetele. Nu mai am decât o unghie, restul le-am folosit ca șurubelniță. Trebuie însă să mi-o rup. N-am cum altcumva să-mi scriu mesajul. Nu știu cât sânge mai am eu în degete, dar sper să fie suficient. Nu știu ce voi face dacă nu este.