Doctorul și amazoana

Cu ocazia Halloween-ului, m-am gândit să vă fac o surpriză și să postez o poveste mai specială, în colaborare cu Maia Dragomir. Spre deosebire de scrierile mele obișnuite, aceasta are două personaje-narator: unul scris de mine (fontul este normal) și unul scris de Maia (italic). Sper să vă placă!

Doctorul și amazoana

"Oare dacă în Vladivostock deja e mâine, vraja se va rupe și mă voi putea elibera de griji?"

Îmi puneam în mintea mea tot felul de întrebări doar ca să nu mă gândesc la momentele ce tocmai au culminat cu vizita poliției în casa prietenei mele cele mai bune....

Era întuneric și frig, iar costumul meu, ce în aparență deservea unei petreceri copilărești de Halloween, în esență era doar o reproducere prost gândită a unei amazoane din America de Nord.

Mă consider o norocoasă pentru că orașul meu este localizat perfect între puncte geografice de interes, foarte diferite între ele; mare și munte, clădiri și civilizații vechi și noi. Dacă aș parcurge de la casa mea 50 de km în N, S, E și V aș ajunge în locuri unde se vorbesc limbi complet diferite. La nord, va trebui să vorbesc germană, la est voi auzi franceză, la sud limba spaniolă va răsuna din plin, iar în vest, ei bine, nu am știut niciodată ce limbă se vorbește. A fost mereu ca o ghicitoare pentru mine pentru că acel orășel este un amestec cultural impresionant, dar indescifrabil. Să fiu sinceră cu voi, nu am fost niciodată talentată la ghicitori sau cifruri. Uneori nu le văd rostul, alteori îmi dau seama că orice moment din viață reprezintă o ghicitoare sau un cifru pe care trebuie să le ghicim și să le descoperim pentru a trece mai departe în viață.

Ziua de astăzi nu a fost și nu este despre mine, ci despre supraviețuire. 

Cât despre mine, totuși, aș putea spune că mi-am ales costumul de amazoană pentru că întotdeauna m-am considerat una, mai ales în momentele de declin din școala mea, din familie și din grupul de prieteni unde spititul meu justițiar și, pe alocuri, inovator ieșea la iveală gata să salveze micuța lume din care făceam parte și unde voiam să fiu o autoare. Dacă totuși vă întrebați de ce m-am gândit la Vladivostock este pentru că excursia cu bunicul meu din Siberia mi-a rămas întipărită în minte...frigul și liniștea Rusiei Siberiene erau pur și simplu copleșitoare pentru o copilă din cealaltă jumătate a globului. Timp de ani buni aceea a fost cea mai înfricoșătoare zi din viața mea. 

Însă totul avea să se schimbe azi când diferiți invitați de la această petrecere au început să dispară fără vreo explicație logică. La început m-am gândit că unii au plecat din plictiseală sau din alte motive așa-zis personale fără să salute gazda sau să se facă auziți când pleacă. Cu toatea acestea, orele treceau, iar situația devenea din ce în ce mai îngrijorătoare. Partea cea mai rea este că eu aveam o idee care să explice întâmplările, însă nu voiam să o spun poliției...

                                       

"Alles ist zusammen". Serialul "Dark" a reușit să exprime mai bine decât orice alt produs al televiziunii adevărul despre lumea în care trăim. Poate că nu este adevărul tău, dar cu siguranță este adevărul meu. Totul are un scop, totul are o cauză, totul are un rol și, mai ales, totul este conectat.

Am conștientizat de mic că deciziile mele afectează în mod direct sau indirect nu numai oamenii pe care îi cunosc, ci întreaga matrice a universului. Natura este în așa fel construită încât fiecare acțiune va determina o altă acțiune, care va duce la o altă acțiune, iar efectul final poate fi cu totul altul față de cel anticipat anterior de prima verigă al acestui lanț de alegeri. Efectul fluturelui descrie modul în care o insectă care bate din aripi în China poate determina un uragan devastator în Florida. Aparent, nu este nicio legătură directă între fluture și furtună, dar, la urma urmei, nu spuneam mai devreme că totul este conectat?

Efectul fluturelui nu m-a ocolit nici pe mine. Spre exemplu, în 1990, un tânăr aștepta un autobuz într-o mare capitală europeană. Trebuia să ajungă urgent la aeroport pentru a se putea întoarce în acea seară acasă, pentru ziua surorii lui. În timp ce stătea pe gânduri, un taxi frânează brusc în stația de autobuz, iar din el coboară șoferul și o femeie tânără. Taximetristul încercase să o păcălească cu privire la tariful cursei, iar femeia i-a cerut să oprească. Cei doi au început să se certe, până când șoferul, nervos, a amenințat-o pe femeie. Tânărul a intervenit și s-a ales cu un pumn în față. Taximetristul s-a urcat apoi la volan și a plecat. Femeia a chemat un alt taxi pentru salvatorul ei. S-au dus împreună la spital. Pe scurt, tânărul a ratat zborul în acea seară, dar a găsit ceva mai valoros: viitoarea lui soție. Iar asta e povestea modului în care s-au cunoscut părinții mei...

 Acum zece ani, un puști a bătut la mine la ușă. Ai mei nu erau acasă, iar eu, la cei opt ani ai mei, nu aveam voie să deschid ușa străinilor. El mi-a vorbit de pe cealaltă parte, spunând că are niște fursecuri să îmi vândă pentru o inițiativă a bunicii lui. Nu l-am crezut, dar am rămas la ușă și am continuat să discut cu el. După câteva ore, știam deja că îl cheamă Daniel, că învățăm la aceeași școală și că locuiește la două străzi distanță de mine. Când părinții mei au ajuns în final acasă, m-au certat pentru faptul că nu l-am primit în casă pe bietul băiat. I-am cumpărat toate fursecurile, pe care le-am mâncat împreună. De atunci, el îmi este cel mai bun prieten.

Acum un an, el a cunoscut o fată, cu care a început o relație. Săptămâna trecută, iubita lui, Mihaela, l-a invitat la o petrecere organizată de Amalia, sora ei, acasă la ele. Daniel a acceptat, dar părinții lui nu aveau aceeași părere. I-au spus că îl lasă să meargă la petrecere doar dacă îl însoțesc și eu. De aceea, acum trei zile, el mă sună:

- Salut, frate. Ia zi, nu vrei să vii la o petrecere?

- Ce petrecere? întreb eu, încurcat.

- Petrecerea de Halloween a secolului,bro. Acasă la gagică-mea. Ia zi, te bagi?

- Să ghicesc...nu te lasă ai tăi dacă nu vin și eu. Este?

- Parcă citești minți, bro. Deci?

- Bine, măi...hai că mă bag...dar tu îmi iei costum!

- Mersi, Matei. Fac eu cinste. Păi, nu sunt eu fratele tău?

A doua zi, am căutat pe internet tot felul de costume de Halloween. L-am convins pe Dani să-mi ia unul de doctor de ciumă. Că tot veni vorba...ciuma este un exemplu perfect de efect al fluturelui, dar voi reveni la ideea asta mai târziu. Costumul a ajuns în această dimineață. Mânecile erau sfâșiate, iar ciocul avea niște găurele spre vârf, dar, în rest, m-am arătat destul de mulțumit. M-am îmbrăcat și am mers cu Daniel acasă la Amalia și Mihaela.

Acum nu mai știu ce să cred. Efectul fluturelui a intervenit din nou. Dacă nu îmi bătea Daniel la ușă acum atâția ani, atunci nu mi-aș avea cel mai bun prieten. În același timp, dacă nu ar fi făcut asta, poate că nu ar mai fi dispărut. Petrecerea asta a devenit o tragedie, în urma căreia majoritatea invitaților pur și simplu s-au evaporat, inclusiv Dani și Mihaela. Poliția ne bate la ușă, iar eu sunt singur aici, cu gazda și încă o fată. Niciunul dintre cei plecați nu a mai ajuns acasă. Iar eu simt că sunt singurul care are habar unde sunt...

Știam eu că nu ar fi trebuit să intru în anticariatul de lângă gară. Cartea pe care am luat-o conținea toate ritualurile practicate vreodată, de la începuturi, și până în prezent. Sacrificii, dispariții...erau de toate acolo. Această carte m-ar putea băga în multe belele...dar, dacă nu le spun oamenilor legii de ea, s-ar putea ca niciunul dintre dispăruți să nu se mai întoarcă. Efectul fluturelui se pune din nou în mișcare, iar de data asta simt că eu sunt personajul principal...

Bunicul meu avea o bibliotecă impresionantă de aproximativ 12.000 de volume scrise în 5 limbi diferite și, din fericire, am înregistrat toate volumele în

Kindle-ul meu (prietenul meu la nevoie și un tovarăș numai bun în geanta mea). Avea cărți din numeroase domenii ale culturii: de la științe clasice exacte sau umaniste, până la astrologie sau ocultism. Obișnuia să încerce să îmi dezvolte o pasiune aproape necurată pentru pseudoștiințe, iar eu, copil fiind, mă lăsam deseori influențată de gândirea lui vastă. Cu timpul însă, nu a mai fost nevoie de el pentru a mă interesa de energiile universului, calendarele astrologice, legendele urbane și buclele timpului, ca să nu mai pun la socoteală hipnoza, creaturile extraterestre și vrăjitoria de orice tip. 

Mă îndoiam amarnic că aceste cunoștințe puteau avea aplicare practică și totuși, păreau singura combinație viabilă în situația de față.

Cobor să văd cine se ocupă de anchetă, iar omul pe care îl zăresc bagă și mai tare spaima în mine. Domnul Solomon...un bărbat înalt și bine făcut, cu ochi negri și inexpresivi, și mustață neagră, într-un puternic contrast cu chelia cu care se confruntă de când l-am cunoscut. Când mă vede, mă invită lângă el și își așază mâna lui cea mare pe umărul meu.

- Bună, Matei. Nu mă așteptam să te văd de două ori azi. Ești bine?

- Sunt în regulă, domnule. Șocat, dar fizic, nu am nimic.

- Mă bucur, puștiule. Ești un copil bun.

- Domnule, Daniel...

- Știu, Matei. Știu că fiul meu a dispărut. Mama lui te învinovățește pentru ceea ce s-a întâmplat, dar eu știu că nu ai nicio vină. Mereu i-ai fost alături. În schimb, iubita asta a lui...

- Domnule, Mihaela a dispărut și ea. Nu poate fi ea vinovată.

- Mă îndoiesc de acest lucru, dar nu voi spune mai multe, în absența vreunei dovezi. Oricum, avem deja un suspect.

- Amalia? Dar ea e în stare de șoc!

- Nu îți pot spune despre cine este vorba. Pentru că te cunosc și am încredere în tine, îți dau de ales: poți participa la interogatoriu astăzi, sau te pot lăsa până mâine. Ce alegi?

- Domnule...îmi permiteți să merg puțin la baie?

- Sigur, puștiule. Și stai liniștit: îi vom găsi pe toți.

Mă îndrept spre baieși mă intersectez cu cealaltă fată rămasă la petrecere. Nu mai știu cum o chema...Măriuca? Mona? N-am nici cea mai mică idee. Îl văd pe domnul Solomon cum i se adresează, dar nu aud ce își spun cei doi. 

- Monica! Monica!? Poliția încearcă să ți se adreseze... ( prietena mea Amalia mă striga din capul scărilor pe mine, care eram la etaj, măsurând din priviri peisajul de la fereastra de pe hol ).

Coborând cât mai prudent cu putință scările, am observat sumedenia de perechi de ochi ce mă priveau intens parcă încercând să îmi copieze informația din creier și să o pună pe un stick. Sau mai bine zis, parcă deja știau făptașul și așteptau declarația mea.

- Bună seara! Cu ce vă pot fi de folos..? (am avut o clipă de ezitare înainte de a răspunde celor doi ofițeri de poliție ce își aveau sediul la câteva străzi distanță de această casă)

-Domnișoară Montgomeri, familiile Soldan, Isador și Bolton sunt de negăsit, iar dumneavoastră erați singurul martor neinterogat. O să am rugămintea să vă așezați confortabil pe canapeaua de lângă șemineu și să ascultați cu mare atenție întrebările mele. Toate mărturiile vă arată cu degetul! ( i-am aruncat pe furiș o privire Amaliei, convinsă de faptul că m-a trădat până în măduva oaselor...).

Intru în baia de la parter și mă încui înăuntru. Mă uit repede în coșul de rufe murdare: grimoarul meu este încă acolo, unde l-a lăsat Daniel. Gemulețul de la baie dă în curtea vecinilor. Dacă îl arunc, știu că va trece ceva timp până ce va fi găsit, iar până atunci voi putea să-mi construiesc un alibi. Doar că viața tuturor acestor oameni depinde de mine, iar orice secundă în care întârzii îi va costa scump pe toți.

Simt o vibrație în buzunar: un mesaj. Numărul de telefon este necunoscut. Îl deschid și citesc:

"Nu-l asculta pe Solomon, Goldberg. Te vrea mort."

Fluturele a bătut din aripi.

 

Nu e oare amuzant cum uneori oamenii de știință descoperă diferite scrieri antice acoperite cu timpul de altele ce erau necesare odată cu trecerea vremurilor? Foloseau reactivi și, dintr-o dată, textul medieval, de obicei religios, se metamorfoza într-un impunător document al civilizațiilor antice net superioare. Pe mine una mă fascinau pe vremea când doream să devin arheolog. Poate că aceste descoperi ar fi fost de folos și în situații practice, asta speram în momentul de față...

În încercarea de a-mi păstra calmul, mă străduiam să urmăresc cât mai puțin privirile oamenilor care mă studiau din cap până în picioare.

- Vă văd speriată de mine și de situație, de-a dreptul înfricoșată de ce se va întâmpla și...îngrijorată cu privire la propria-i persoană. Ce făceați la etaj în timp ce eu și colegul meu de secție am ajuns?

- Domn polițist Solomon, este absurd! Priveam fereastra de la capătul holului...

Eram nesigură de mine și de răspunsurile mele. De bunăoară nici nu știam cum să mă adresez unui polițist și nici cum să mă comport, ce ton să folosesc și ce atitudine să eman într-o situație de această amploare. Cu toate acestea, trebuia să îmi revin, întrucât doream să îmi repar propriile greșeli. Nu știam dacă vrăjitoria putea fi penalizată în vreun fel, dar cu siguranță nu aș fi dorit să reprezint cobaiul unui asemenea experiment social.

- De fapt, domnule Solomon, dacă pot cântări faptele mai bine, în acel moment mă gândeam la singura persoană neinterogată din această seară. Acea persoană îmi era o prietenă, excepțională de altfel, împărtășeam și făceam totul împreună. Acea persoană este Amalia, cea care v-a înștiințat prin telefon. Ea nu e socotită la interogatoriu?

Amaliei i se putea citi ura și neliniștea pe față. Nu cred că putea apărea un moment mai bun în care să îmi dau seama ce ființă socoteam drept prietenă...

- Domnișoară Montgomeri...la rândul ei domnișoara Peregryn Amalia a fost interogată! Vă rog să vă conformați protocolului!

- Ce protocol, domn polițist? Eu pe Amalia nu am auzit-o scoțând vreun cuvânt. Uitați... dacă mă considerați utilă în vreun fel, aș dori să amân interigatoriul și să o chemați pe ea. Nu răspund niciunei întrebări relevante până nu auzim și versiunea gazdei petrecerii. Nu există oare vreun motiv pentru care doar una dintre gazde este acum printre noi?

Afirmațiile rupeau și partea mea din pactul prieteniei pe veci la care Amalia ținea atât de mult... Nemijlocit încălcam multe principii, iar atitudinea mea lăsa de dorit. Știam că nu mai eram om, ci doar un trup în căutarea supraviețuirii și un suflet măcinat de sentimentul vinovăției.

Dar toate astea mă ajutau să câștig timp... să citesc despre vrăjile rostite nu cu multe ore înainte și să intru în vorbă cu acel tip ciudat Matei. Personal, nu îl cunoșteam și nici nu mă interesa prea tare să aflu mai multe despre el. Era, totuși, extrem de inteligent și părea în mai multă cunoștință de cauză decât mine la acest moment...

- S-a făcut, domnișoară Montgomeri! Ați câștigat în această seară. Mâine vom continua procedura cu voi două! Sunteți în vizorul nostru, totuși! Mâine veți avea informații noi. Sunteți liberă...

- Vă mulțumesc mult că m-ați ascultat, domnule Solomon! Seară liniștită!

Deși mă comportam straniu, mă fâstâceam și nu aveam puterea să o privesc prea mult în ochi pe Amalia, eram fericită în sinea mea că în sfârșit îmi schițasem un plan și eram pe drumul cel bun...

 

Aud bătăi în ușă, care mă trezesc din reveria care m-a cuprins. Nu știu ce să cred despre mesajul pe care l-am primit, dar nu am timpul necesar să mă gândesc la o explicație logică. Strig "Ocupat" și îmi cântăresc opțiunile...să ies din baie cu grimoarul este exclus: nu am cum să îl ascund pe sub haine. L-aș fi putut lăsa în coșul de rufe murdare, dar acum, după ce am apucat să îl ating din nou, m-ar inculpa. Singura opțiune viabilă la care mă pot gândi este să mă descotorosesc de el: deschid robinetul, apoi arunc cartea pe geam, direct în curtea vecinilor. Mă spăl pe mâini, mă șterg, iar apoi ies din baie. În prag se găsește un polițist tânăr, pe care nu l-am văzut lângă Solomon. Nu am auzit ușa cea mare de la intrare deschizându-se de când am intrat în baie, deci e posibil ca el să fi fost la parter în tot acest timp. Nu am timp să mă îngrijorez: îl salut subtil din cap, trec pe lângă el, și intru în sufragerie. Acolo, Solomon termină conversația cu fata:

- Domnișoară Montgomeri...ați câștigat în această seară. Mâine vom continua procedura cu voi două! Sunteți în vizorul nostru, totuși...

Polițistul mai spune ceva, dar nu îl mai aud. Fata îi răspunde, se uită spre Amalia, prezentă și ea în cameră, iar apoi își întoarce privirea spre mine. Solomon mă zărește și îmi face semn să mă apropii. Mă conformez.

- Deci, Matei...ce alegi?

Îmi amintesc de mesajul pe care l-am primit. Îl cunosc pe acest bărbat de zece ani...am crescut împreună cu fiul său. Din păcate, nu mă pot convinge să am încredere în el, iar gândul de a mai sta fie și 5 minute în compania lui îmi provoacă fiori pe șira spinării.

- Domnule Solomon...sunt încă în stare de șoc și foarte obosit. Îmi dați voie să mă întorc acasă?

- Da, puștiule. Ia-o și pe domnișoara Montgomeri cu tine, te rog. Părinții ei nu răspund la telefon.

- Desigur, domnule. Să aveți o seară bună. Și...vă rog eu mult, găsiți-i pe toți. Îmi doresc să îl revăd pe Daniel la fel de mult ca dumneavoastră...

- Știu, Matei. Voi face tot posibilul. Îți pot promite asta.

Mi-aș dori din toată inima să îl cred. Vestea bună este că scap de el până mâine. Vestea proastă...ei bine, sunt mai multe vești proaste. Pe de o parte, trebuie să îmi fabric un alibi. Pe de altă parte, cartea mea de incantații va fi găsită în cel mai scurt timp. Nu suport ideea ca altcineva să pună mâna pe ea. Însuși gândul că nu va mai fi a mea îmi provoacă o spaimă incontrolabilă.

Iar cel mai rău lucru este că trebuie să merg cu faimoasa Monica Montgomeri, ciudata liceului meu, până la ea acasă. Cine știe prin ce văgăună trăiește fata asta, ce vrăji practică în timpul liber...nici nu-i de mirare că o suspectează Solomon. Dacă aș fi știut că fata scundă și slăbuță de la petrecera Amaliei era Monica, nici cele mai mari insistențe ale lui Dani nu m-ar fi convins să vin.

M-am descotorosit de orice atribuție de ajutor de gazdă, așa cum am fost la începutul serii (ironic, nu?), și am zbughit-o pe ușa principală de un alb imaculat, lustruită cu măiestrie înainte de petrecere. Nu m-am uitat în urmă nicio clipă și nici înainte nu îndrăzneam să sper sau să gândesc limpede. Mai degrabă mă lăsam purtată de vânt și mă duceam în van. Cu toate astea, eram setată pe drumul de întoarcere acasă, drum ce îl parcurgeam deunăzi fără apăsarea de acum. 

Întunericul continua să domine peisajul lipsit oricum de culoare al începutului de noiembrie. Aleea se sfârșea cu un pod, care coincidea cu intrarea în pădure, iar de o margine și de alta a străzii erau plantați copaci, acum goliți de frunze. Vulpile erau agitate și, totuși, impunătoare cu a lor blană zgribulită de frig. Bufnițele mă priveau intens ca și cum aș fi fost o prințesă a nopții. Vecinii Amaliei mă priveau de la ferestrele luminate, mijind ochii pentru a investiga, chit că de departe, cele întâmplate.

Nu după mult timp, am observat că un trup de băiat se mișca agale pe celălalt trotuar al aleii. După ce i-am studiat intens costumul ieftin menit să reprezinte celebrul doctor de ciumă al Evului Mediu, eram deja sigură că era Matei. Da, ciudatul acum mă urmărea și, din curiozitatea ce mă păștea să aflu tot ce știe, m-am îndreptat spre el. Strigându-l, s-a întors spre mine și l-am luat în brațe sub impulsul dorinței de a colabora cu el și de a repara lucrurile.

Nu am pic de încredere în Monica. Dacă aș putea, aș fugi spre casă, lăsând-o definitiv în urmă. Din nefericire, două probleme mă împiedică să fac acest lucru. În primul rând, Solomon m-a rugat în mod expres să o conduc până acasă. Știu că aș face o impresie foarte proastă dacă nu i-aș respecta cererea, mai ales că sunt convins că suntem urmăriți. A doua problemă este aceea că Monica este vecina mea. Stăm în același bloc - știu asta pentru că citesc în fiecare zi numele Montgomeri pe una dintre cutiile poștale de la parter-, dar nu am văzut-o de când era foarte mică. Om învăța noi la același liceu; totuși, ea rămâne o enigmă pentru mine. Până acum câteva minute, nici nu știam cum arată. 

Nu pricep cum de efectul fluturelui m-a trădat într-un asemenea hal. Inițiativa bunicii lui Dani ne-a aprins prietenia, iar, după zece ani, ea mă obligă să merg spre casă împreună cu o vrăjitoare și, eventual, ucigașă. Mesajul anonim a încercat să mă atenționeze, dar, în final, deznodământul este același: nu voi mai ajunge acasă în seara asta.

Monica are reputația ei, dar nici eu, Matei Goldberg, nu sunt mai prejos. Felul în care spun poveștile de groază este de neegalat, talentul în calculul probabilităților mi-a conferit o capacitate aproape legendară de a anticipa diferite situații, iar cunoștințele meledespre ocultism sunt comparabile doar cucele ale domnișoarei Montgomeri. Spre deosebire de ea, liceul mă știe drept un simplu teoretician, ceea ce este foarte convenabil când încerci să nu îți faci dușmani.

Iată-ne acum pe noi, cei doi pseudo-magicieni ai liceului, mergând agale de o parte și de alta a unei alei care trece printr-o pădurice. Cred că Monica este conștientă de faptul că eu sunt singurul capabil să-i inverseze vraja. Se înșală amarnic, din moment ce nu știu să practic magie, dar degeaba i-aș explica. Mă uit în dreapta mea. Fata mă studia din cap până-n picioare cu cinci secunde în urmă. Acum se îndreaptă spre mine. Aș fugi, dar știu că asta nu ar face decât să-mi întârzie pentru câteva momente moartea. Încremenesc în loc, închid ochii și îmi accept soarta...

...o simt cum mă atinge, dar niciun tăiș de lamă nu îmi străpunge costumul. Dimpotrivă, ea mă îmbrățișează. Confuz, o strâng și eu înapoi. Rămânem lipiți unul de celălalt pentru câteva secunde, apoi ea se sustrage din îmbrățișare. Pentru prima dată în seara asta, o privesc cu atenție. Costumul de amazoană îi vine perfect pe trupul mic și subțire. Rujul roșu contrastează perfect cu părul de o nuanță portocalie. Este machiată subtil și poartă lentile de contact, de culoare aurie. Când vede că mă holbez la ea, se îmbujorează și spune:

- Nu am făcut cunoștință până acum. Sunt Monica Montgomeri.

- Încântat...numele meu este Matei Goldberg.

- Știu cum te cheamă, prostuțule. Nu ești tu cel mai bun prieten al lui Dani?

- Ba da. Nu erai tu prietenă cu Amalia? De fapt, de ce se uita mai devreme la tine, de parcă voia să te jupoaie de vie?

- Tu de ce ai refuzat să fii interogat azi?

- Mda, ai dreptate. Unele lucruri e mai bine să rămână ascunse...

- Nu despre asta este vorba. Secretele nu ne vor ajuta cu nimic în această situație.

- De ce spui asta?

- Matei! 17 oameni au dispărut! Frații Isador, surorile Bolton și verii Soldan, Coralia Schumann, NickLiedermann, Andreas Dubois și Armando Dominguez...ca să nu mai spunem de Mihaela Peregryn și de Daniel Solomon. În fine...ai observat ceva ciudat la disparițiile lor?

- În afară de însăși natura lor? Ei bine, neobișnuit mi s-a părut faptul că nu s-au evaporat toți deodată. S-a început cu mezinul Isador, apoi au trecut cinci minute și s-a dus Alteea Bolton, au urmat după alte cinci minute Andreas Dubois și Carla Soldan, dacă nu mă înșel...la naiba, nu mai țin minte. Eram prea ocupat să mă asigur împreună cu Coralia că Dani și Mihaela nu se îmbată prea tare și nu fac prostii.

- Stai puțin. Tu, Coralia, Daniel și sora Amaliei ați rămas ultimii?

- Da. Am crezut că nu mai este nimeni în casă, dar, aparent, tu și Amalia erați bine mersi în camera ei, în timp ce iadul se dezlănțuia în jurul nostru...

Mă silesc să tac, înainte de a spune ceva ce nu ar trebui. Monica poate fi foarte periculoasă, dacă nu sunt atent.

Îmi amintesc de evenimentele de acum o oră și jumătate...cum am avut nevoie să merg la baie și l-am rugat pe Dani să stea de pază la ușă. Am stat doar cinci minute, cât să ascund grimoarul în coșul de rufe murdare. Am convenit împreună cu cei trei că acea carte nu trebuia să fie găsită de altcineva. Deși nu am făcut nicio incantație – de fapt, doar am răsfoit-o – tot nu ne simțeam în siguranță cu ea în preajma noastră. L-am strigat pe Dani, dar nu mi-a răspuns. Am deschis ușa: nici urmă de el. Am verificat în camera Mihaelei: atât ea, cât și Coralia erau de negăsit. Am coborât la parter, unde le-am văzut pe Amalia și pe Monica. Gazda m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi. În mâna dreaptă ținea telefonul, cu care tocmai ce sunase la 112...

-Totuși... de ce am luat-o pe același drum? (Am întrebat eu, încercând să par politicoasă și să nu îi spun verde-n față lui Matei că eu de fapt credeam că mă urmărea. Până la urmă l-am și îmbrățișat, găsind o speranță în faptul că el nu a dispărut).

-Monica, locuim pe aceeași stradă și în același bloc. Poate tu nu îți mai amintești că ne vedeam de multe ori la lift când eram mici, dar eu da. Oricum, e complet irelevantă informația asta acum...

-Irelevantă zici? Serios? Atunci spune-mi, Doamne, cum de tu nu ai dispărut?

-Dar tu cum de nu ai dispărut? (Matei devenise din ce în ce mai iritat de prezența mea și simțeam asta. Și totuși avea nevoie de mine, atâta cât aveam și eu de el, astfel încât nu prea mă putea lăsa baltă).

-Dacă te calmezi puțin, poate o să îți povestesc tot ce s-a întâmplat... însă nu aici... haide în pădure, acolo e mult mai sigur.

Matei s-a conformat, iar eu am inițiat primii pași făcuți în pădure. Liniștea era tulburătoare, iar lumina lunii pline se răsfrângea pe chipurile noastre ca o lampă dezvăluitoare de adevăruri.

Știu ce îți imaginezi: o fată mă invită să discutăm într-o pădure. Noaptea. Doar noi doi. Nu pot să zic că nu am visat niciodată la așa ceva. La naiba, a trebuit să-mi urmăresc în ultimul an cel mai bun prieten în timp ce se întâlnea cu iubita lui în curtea liceului, iar cea mai intimă interacțiune pe care am avut-o vreodată cu o fată a fost un dans cu prietena Mihaelei la o petrecere de acum trei luni. De fapt, am petrecut foarte mult timp cu Coralia în această seară, având grijă de cei doi. Chiar cred că aș fi avut o șansă cu ea și nu m-ar fi deranjat deloc să mergem împreună în pădure noaptea...

...din păcate, lângă mine se găsește Monica Montgomeri. Nu știu de ce o urmez, ca să fiu complet sincer. Încă bănuiesc că vrea să mă omoare, dar o parte din mine a început să se gândească în ultimele câteva minute că s-ar putea ca ea să fie nevinovată. Riscul e imens, dar alternativa este să stau față în față cu Solomon.

După trei minute de mers în liniște, ajungem într-un luminiș. Bufnițele parcă au tăcut, vulpile au dispărut, iar frunzele au încetat să foșnească. Tăcerea pare eternă, până ce Monica începe să vorbească.

- Ești un magician, nu-i așa?

- Poftim?

- Nu face pe prostul cu mine. Oi fi ciudata orașului, dar asta nu înseamnă că nu știu tot ce se petrece în jurul meu.

- De ce credeți toți că, doar pentru că îmi place să studiez ocultismul, practic și magia?

- Răspunde-mi la întrebare!

- Fie! Răspunsul este da și nu. Da, pentru că studiez magia. Nu, pentru că nu reușesc să fac vrăji.

- Dar ai încercat, nu-i așa?

- De sute de ori. Uită-te în jurul tău, Montgomeri: îți place lumea asta, în care trăim? Tu chiar ești mulțumită cu tot ceea ce se petrece în jurul nostru? Eu nu sunt. Dacă ai putea să schimbi ceva, nu ai încerca?

- Ba sigur că da. Și eu încerc în fiecare zi.

- Nu e același lucru. Ție îți ies vrăjile. Mie nu.

Mă uit la Monica. Mai întâi, mă privește cu scepticism, iar apoi izbucnește în râs.

- De ce râzi?

- Râd pentru că niciodată nu mi-a ieșit vreo vrajă.

- Ce?

- E adevărul, Matei. Am o colecție impresionantă de volume de magie pe Kindle-ul meu, dar nu mi-a ieșit nicio incantație. Până azi...

- Știam eu! Tu i-ai făcut să dispară. În sfârșit, te-ai răzbunat pe ei!

- Matei, vreau să te întreb ceva. Dacă aș fi făcut eu asta, ce te face să crezi că te-aș fi cruțat pe tine?

Pentru o secundă, tac. Are dreptate. Nu am fost cu nimic mai bun decât Dani, sau Mihaela, sau Coralia...

- Ai zis că azi ți-a ieșit o incantație. Și cred că știu și pe care ai ales-o.

- Parcă ziceai că nu practici magia, Goldberg.

- Asta nu înseamnă că nu sunt un teoretician de renume.

- Să te aud.

Îi șoptesc la ureche incantația. Instantaneu, se înroșește la față.

- Cum este posibil? Ea se află într-un singur volum de vrăji. Este atât de rar încât nu se mai găsesc copii scrise.

- Cum așa? Eu am văzut-o într-un grimoar dintr-un anticariat acum o săptămână.

- Matei...trebuie să-ți arăt ceva.

Își soateKindle-ul din geantă. După zece secunde, mi-l întinde, iar acum pot vedea vraja. Caut prima pagină și găsesc ceea ce mă așteptam să văd: titlul și autorul grimoarului meu. După câteva secunde în care verific cuprinsul, înțeleg că fata are copia cărții mele, în format electronic.

- Bun. Ai exact aceeași carte ca mine, dar asta nu explică raritatea ei. De fapt, o infirmă.

- Bunicul meu și-a petrecut toată viața căutând un  exemplar, dar nu a găsit niciunul...

- Deci magia este o preocupare de familie.

 Monica îmi aruncă o privire ucigașă, dar continuă:

- Ideea este că el nu a putut găsi cartea. Eu am plătit o avere unui străin de pe internet doar pentru această copie electronică. Iar tu găsești întâmplător un exemplar, fără ca măcar să-l cauți. Asta e mai mult decât o coincidență.

- Bine, să zicem că te cred. Dar asta nu explică de ce ai făcut această vrajă.

- Amalia m-a implorat să-i arăt cărțile mele de magie. De asta m-a invitat la petrecere și tot de asta am stat aproape toată seara în camera ei. Doar ne prosteam, Matei. Știam că nu o să meargă nicio vrajă. Nu sunt o vrăjitoare...

Lacrimile i se preling pe față. Fără să mă gândesc prea mult, o iau în brațe. Nu am încă încredere deplină, dar mi-e milă de ea. Nu știu cum aș suporta să fiu atât de singur, urât de tot liceul. Încerc să o consolez, iar după câteva minute, își revine.

- Nu am vrut să fac rău nimănui. Înțelege-mă, te rog.

- Bine, Monica. Te cred.

- Unde este grimoarul tău acum?

Sângele îmi îngheață în vene. Știu că ar trebui să țin secretul, dar mă simt dator să fiu cinstit cu ea. Îi relatez despre cum am venit cu volumul de vrăji la petrecere, la insistențele lui Dani. El l-a ținut ascuns în servieta pe care o avea la el, parte a costumului său de James Bond. Ajunși în camera surorii gazdei, eu, Dani, Mihaela și Coralia l-am răsfoit. Le-am explicat ce face fiecare vrajă și ne-am prefăcut că suntem magicieni adevărați, mai ales Coralia, care o întruchipa pe Sabrina Spellman, micuța vrăjitoare vedetă a unui serial de pe Netflix. Îi spun de dispariția lor și despre cum m-am descotorosit de grimoar. Îi povestesc chiar și despre mesajul de avertizare pe care l-am primit.

Monica tace pentru o secundă, apoi îmi cere telefonul. I-l înmânez. Se uită la numărul de pe care am primit mesajul, apoi îl formează la ea pe telefon. În mod incredibil, în agenda ei se găsește un număr identic cu acela. Verific numele contactului.

- Mihaela Peregryn! exclam eu, uluit.

- Înseamnă că vraja chiar face ceea ce spun instrucțiunile. Toți sunt blocați într-o lume paralelă.

- Dar de ce crezi că m-a avertizat cu privire la Solomon, în loc să ne spună cum să o găsim?

- Poate că Solomon este vrăjitorul care i-a trimis acolo.

- Atunci de ce am scăpat noi trei? De ce a dispărut Dani?

- Cred că a vrut ca Dani să supraviețuiască, iar tu să mori. Nu știu, în schimb de ce am scăpat eu și Amalia. În orice caz, trebuie să ne întoarcem!

- Așa este. Nu știu să ajung acasă de aici, dar mă pot orienta odată ce ajungem la pod.

- Nu, prostuțule. Nu mergem acasă. Ne întoarcem la locul faptei.

- Dar ce să facem acolo? Dacă ne prind? Nu crezi că vom fi arestați?

- Ba da. Doar că asta nu poate fi mai rău decât ceea ce vei păți tu dacă Solomon îți găsește grimoarul.

-Am nevoie să îmi spui unde ai aruncat grimoarul...nu știu dacă te-ai gândit la acest fapt, dar familia Milly își pune alarmă noaptea! Chiar și dacă am putea să ne strecurăm, aparatul ăla va urla și vom intra în istorie drept cei mai necalculați mini infractori. E dușmanul oricui chestia aia. Nici familia Milly nu o mai suportă, dar sunt nevoiți să o folosească pentru că în spatele lor se află pădurea.

-Doamne, ai dreptate...nu știu ce a fost în capul meu. Era oricum cea mai bună soluție...

În timp ce ne îndreptam spre locul faptei, mi-a sclipit creierul și m-a binecuvântat cu un fapt ce ne putea într-adevăr ajuta la elucidarea misterului.

-Ia stai puțin... Ziceai cumva că Dani a ținut grimoarul în servietă?

-Da...de ce?

-Mă gândeam că dacă eu nu am dispărut și nici tu nu ai dispărut... oare are vreo legătură cu grimoarul?

-Atunci cum îți explici că Amalia...

Matei nici nu a apucat să își termine ideea, că eu am început să ridic tonul.

-La naiba! În timp ce citeam vraja, Amalia recita și ea. Da, pare ciudat...ea nu citea, ci își ținea ochii închiși... Părea că știe ce spune. Abia acum îmi dau seama!

Am început să mă învârt în cerc, încercând să pun cap la cap tot ce îmi aminteam.

-Monica, nu te mai învârti, nu mai striga, respiră lin și spune-mi tot ce știi!

-Matei! Dani de ce a dispărut dacă a ținut și el pentru o vreme grimoarul?

-Nu l-a atins...

-E irelevant...nici eu nu l-am atins. Nu cred că se pune Kindle-ul!

-Atunci nu a citit. Deloc. Nici nu l-a deschis. E o diferență.

-Poate că ai dreptate însă întotdeauna putem descoperi ceva nou.

Fără să ne dăm seama, am ajuns în fața casei Amaliei. Toate luminile erau stinse, iar liniștea aceea năucitoare ca de după o crimă ne făcea pielea de găină.

-Bun, luminile sunt stinse...chiar are curajul fata asta să doarmă?

-Sau poate mai recită vreo vrajă de-a ei! Nu te mai uita așa la mine, mi-a povestit Dani ceva ciudat...

-Poftim? Ce tot spui acolo?

-Hai să o lăsăm pentru mai târziu. Oricum e evident că nu vă cunoașteți așa bine, deși păreți BFF... În orice caz, ce facem acum?

-Dacă tu m-ai cunoaște mai bine, ai ști că eu am mereu un as un mânecă...de data asta se întâmplă să fie copia cheii de la intrarea principală!

Deși Matei mă privea suspicios, nu putea să nu spună că se simțea ușurat.

Am intrat, totuși, în casă, dar nu erau urme de Amalia. Nicăieri. Am verificat fiecare colțișor din casă și din curte până să ajungem la concluzia că Amalia fie era la vecini ca să nu stea singură, fie în alt loc.

-Care e planul? Cum putem lua grimoarul ăla odată?

-Nu știu...dar în mod cert nu ne putem perinda prin curtea vecinilor, nici măcar dacă săpăm un șanț între garduri...

-Ia stai așa puțin! Suntem doi, așa că ne putem împărți treaba. Unul dintre noi poate să sape, iar celălalt să sune la vecini și să întrebe de Amalia. Fie că este acolo sau nu, scăpăm de alarmă și de atenția vecinilor. Monica...tu trebuie să suni. Ești așa-zisa prietenă a ei așa că are mult sens. Chiar dacă eu sunt cel înalt de aici, măcar știu unde mi-am ascuns grimoarul ( relativ) și mă pot strecura ușor dacă mă străduiesc.

-Ai dreptate, prostuțule...Simplul fapt că voi fi față în față cu Amalia mă sperie la culme...

Totuși, am sunat-o pe Amalia, dar nu mi-a răspuns la niciunul dintre cele trei apeluri. Am sunat, apoi, la poarta vecinilor, iar domnul Milly, blând și respectuos ca întotdeauna, mi-a răspuns și m-a invitat în casă, spunându-i anterior că o căutam pe Amalia.

-Amalia, unde este? Doarme?

-Sincer să fiu, nu știu să îți spun, dar, dacă este urgent, o poți striga.

-Amalia!!! Amaliaaaa! Sunt Monica și am nevoie să vorbesc cu tine...

Și aici am ajuns eu: să o strig pe Amalia din capul scărilor la vecini!

Mai știți ce vă spuneam mai devreme? Cum că ciuma este un exemplu perfect de efect al fluturelui? Ei bine, ciuma a redus populația, în special în rândul țăranilor. Supraviețuitorii au putut astfel să ceară mai multe drepturi și mai mulți bani de la stăpânii lor. Speranța la viață a crescut, iar condițiile în care trăia toată lumea s-au îmbunătățit. Așa a avut loc Renașterea. Apoi a venit Iluminismul, după aceea, Revoluția Industrială. O pandemie globală a permis un avans incredibil al societății.

E ciudat că astea sunt gândurile mele în acest moment, când mă simt complet neajutorat. Cine m-a pus să mă ofer să sap cu mâinile goale o gaură pe sub gardul care separă curțile familiilor Peregryn și Milly? Asta mă întreb eu acum, în timp ce stau cu mâinile în șold și mă gândesc cum naiba mai ies eu din situația asta. Nenorocitul ăsta de efect al fluturelui râde de mine. Îmi imaginez o entitate superioară, care își pierde o parte din veșnicie amuzându-se pe seama unui licean prost și singur.

Degeaba îmi plâng de milă. Am o misiune de îndeplinit, iar acum plătesc pentru ideea mea idioată de a arunca grimoarul. Încep să mă întreb: de ce nu este niciun polițist în zonă? Monica este nebună, așa că ea nici nu a apucat să se gândească că noi am fi urmăriți. Dar eu m-am gândit. Am tremurat de frică cu fiecare secundă petrecută în acea casă blestemată, așteptându-mă să fim arestați în orice moment. Dar nimic. Nicio alarmă. Toate simțurile mele îmi spun că Solomon ne întinde o cursă. Oare nu-l interesează deloc disparițiile? Concluzia este simplă: trebuie să îmi recuperez urgent cartea de magie.

Nu am cum să sap. Sunt prea slab, nu am unelte, și este și prea riscant. Dar e ceva ce pot face. Gardul care separă proprietatea lui Milly este din lemn. Gemulețul de la baia Amaliei Peregryn se găsește foarte aproape de colțul casei. Gardul prezintă o întrerupere, iar pe o distanță de aproximativ zece metri delimitarea celor două curți este făcută de zidul casei Peregryn. Între gard și zid se găsește un spațiu mic, prin care cred că mi-aș putea introduce mâna. Bănuiesc că Arthur Milly nu s-a obosit niciodată să acopere gaura aia.

Mă apropii de spărtură și îngheț locului: am loc să trec cu totul prin gaură. Știam eu că ajută cu ceva faptul că sunt un slăbănog care ultima dată a făcut sport acum șase luni. Mă uit din nou și îl văd! Volumul meu de vrăji se află chiar după colț, la zece centimetri de gard. Pentru prima dată, soarta îmi surâde: încep să cred că există o șansă să ne salvăm prietenii.

Înșfac grimoarul și ies repede din curtea Amaliei. Ajuns pe stradă, îmi deschid telefonul. Înainte de a ne despărți, Monica mi-a trimis un mesaj, ca să am numărul ei de telefon și să o pot suna odată ce îmi îndeplinesc misiunea. Am văzut cu ochii mei cum apasă pe send. Îmi pornesc Samsung-ul, deschid SMS-urile, apăs pe cel mai recent dintre ele și apelez numărul. După zece secunde, îmi răspunde o voce feminină. Ciudat! nu este Monica. Închid și mă uit din nou în mesaje. Iar atunci îmi dau seama: nu am primit nicio notificare de la Monica. Pesemne că mesajul nu s-a trimis. În schimb, am apelat numărul Mihaelei. Cineva mi-a și răspuns, dar nu a fost nici iubita celui mai bun prieten al meu.

Brusc, mă lovește o revelație îngrozitoare. Alerg cât pot de repede spre ușa casei Milly. Înainte de a apuca să bat la ușă, aceasta se deschide, iar în pragul ei se află Arthur și Monica.

- Vă mulțumesc că m-ați primit, domnule. Vă urez o noapte bună. Aveți grijă de Amalia, vă rog.

- Așa voi face, drăguță. El este fratele tău? întreabă el, indicând spre mine.

- Da, domnule. El este Miguel.

- Perfect. Noapte bună, copii!

Imediat ce închide ușa, o iau de mână pe Monica și începem să fugim. Când ne îndepărtăm câteva zeci de metri de casa groazei, îi strig:

- Ai avut dreptate! Vinovata e...

- Amalia! Știu. În timp ce vorbeam cu ea, a sunat un telefon în buzunarul ei. Am recunoscut după sonerie Huawei-ul Mihaelei. Încă nu eram convinsă de concluzia la care începeam să ajung, așa că mi-am scos și eu mobilul. Așa mi-am dat seama că mesajul meu nu s-a putut trimite. Probleme cu conexiunea, cred.

- Și așa ai tras concluzia că am sunat-o pe Mihaela, deci cea care a trimis mesajul despre Solomon este Amalia.

 - În momentul în care mi s-a aprins beculețul, l-am strigat pe Arthur. I-am spus că fratele meu Miguel urmează să mă ia. Nu i-am dat timp Amaliei să comenteze. Îi simțeam privirea criminală în ceafă, dar nu-mi păsa. Știam că nu m-ar ucide cu martori în casă.

- Tu ce crezi? Solomon lucrează cu Amalia?

- Mă îndoiesc. Cred că BFF-ul meu își dorea să te împiedice să depui mărturie, ca să poată scăpa nepedepsită. I-a reușit planul.

- Doar parțial. Noi suntem liberi și putem participa mâine la interogatoriu.

- Nu ne va lăsa. Amalia va suna la poliție imediat, dacă nu a făcut-o deja. Eu am Kindle-ul la mine. Tu ai grimoarul. Sunt dovezi suficiente să ne închidă, iar orice mărturie ar fi inutilă.

-Ai dreptate, Monica. Dar ce putem face?

- Fugim, prostuțule. Pentru moment, trebuie să ne întoarcem la pod.

- Vrei să aruncăm cărțile de magie?

- Nu! Sub nicio formă. Nici nu se pune problema. Tocmai ce am făcut o conexiune, Matei: dacă pune altcineva mâna pe ele, dispărem.

- Poftim? Ce vrei să spui?

- Singurul motiv pentru care noi am supraviețuit este faptul că suntem posesorii unor cărți de magie.

- Asta e o nebunie.

- Știu, dar e adevărat. E singura explicație.

Neîncrezător, mă opresc și îmi deschid grimoarul. Totul este scris într-o limbă necunoscută mie, dar pe prima pagină există niște cuvinte scrise de mână în limba mea:

Nicio vrajă nu va avea efect asupra altor posesori ai acestui volum.

- Ai dreptate, îi spun Monicăi, în timp ce îi arăt inscripția. De asta am scăpat.

- Bănuiam eu. De ce crezi că am ținut morțiș să ne întoarcem după grimoarul tău?

Înainte de a răspunde, auzim un țipăt din spatele nostru. Mă întorc și o văd pe Amalia fugind ca o nebună după noi.

- Vino, îmi spune Monica, apucându-mi brațul. Nu avem timp de pierdut. Trebuie să ne ascundem în pădure. Suntem singura șansă de scăpare a prietenilor noștri!

Bufnițele și liliecii erau singurele ființe care mai temperau strigătul disperat al Amaliei. Până la urmă, piesele puzzle-ului au început să se așeze de la sine, iar Amalia...ei bine...cred că era doar piesa lipsă. Mă întrebam cum oare ar fi arătat un joc de acest fel înfățisând situația noastră. Nu eram sigură dacă 5000 de piese erau îndeajuns pentru a reprezenta cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în ultimele șase ore. Chiar și cu piese lipsă, nu puteam da în acel moment cu piciorul pentru ca mai apoi să o luăm de la capăt. În câteva secunde trebuia să luăm mai multe decizii decât toate celelalte de până atunci din viața noastră socotite la un loc. În altele, îmi trecea viața prin fața ochilor ca un șir neînsemnat de imagini ce se derulau fără vreo ordine anume. Una dintre imagini era cu mine cățărându-mă în copaci. Ce-i drept, era o amintire plăcută. Ca o palmă peste față, aceasta m-a trezit la realitate:

-Matei, hai să ne cățărăm într-un copac! Hai să găsim unul mai stabil și să încercăm să ajungem cât mai sus!

-Ai înnebunit? Dacă vom cădea, suntem terminați!

-Suntem într-o pădure și nu putem fugi la nesfârșit! Ai vreo idee mai bună?

-Ai dreptate...dar Monica...eu nu m-am mai cățărat în vreun copac până acum...

-Nu-i nimic. Iți testezi instinctul de supraviețuire!

Deși îl vedeam frustrat de situație, s-a conformat și și-a disciplinat ritmul de cățărare mult mai bine decât mine. Deși am riscat (cu fiecare minut din această zi mai mult), am ajuns sus și am încercat să ne camuflăm cât de bine puteam. Până la urmă care erau șansele ca Amalia să treacă fix pe lângă copacul nostru și să își continue drumul? Pur și simplu am încetat de mult să mai calculez probabilități.

-Mă gândeam că situația asta e ca un puzzle. Știi...din acelea de 5000+ de piese.

-Continuă!

-Hai să recapitulăm: eu am ajuns la petrecere în jurul orei 14 ca să o ajut pe Amalia cu pregătirile. Apoi invitații au sosit în jurul orei 18 și au venit rând pe rând să le salute pe surorile Peregryn. Evident, unii o evitau pe Amalia, iar alții pe Mihaela. Era inevitabil. Totul se derula ca o petrecere normală până când i-am arătat Amaliei ultima carte achiziționată și descărcată pe Kindle: grimoarul. Deși bucuroasă de validarea ei, Amalia, la drept vorbind, o răsfoia ca pe Biblie. Părea familiarizată cu formatul și conținutul. Cu toatea acestea, erau multe alte detalii care indicau cumva contrariul. A răsfoit grimoarul până la pagina 77, dar lumea mai venea să vorbească cu noi așa că mai închideam, strict formal, Kindle-ul. Apoi a venit momentul în care am decis să citesc câte ceva din carte - de la pagina 77. Strict de amuzament.

Deși terminasem de citit pagina, Amalia încă mai recita. Ceea ce spunea ea nu era nici din pagina 77 și nici din pagina 78. Am verificat, Matei!

-Și ce ai făcut în privința asta?

-Imediat ce am verificat pagina 78, voi ați strigat de jos că frații Isador sunt de negăsit...

-Doamne, Monica!

-Apoi am coborât să vedem ce se întâmpla, dar, nu după mult timp, m-am întors în cameră să îmi caut geanta și, implicit, Kindle-ul. Să fiu sinceră, Matei, nu știu cât timp s-a scurs în acele momente, dar am simțit că trecuseră abia câteva minute și poliția deja era în casă. Ei bine, de aici, știi și tu ce s-a întâmplat...

-Păi, Monica, știi ce a făcut Amalia între recitat și sunat la poliție?

-Nu i-am înregistrat mișcările, să știi...

-Dar familia Peregryn are camere de luat vederi, nu? Așa am văzut...

-Normal că Amalia a dezactivat camerele pe timp de petrecere...

-Da, asta așa e...

În timp ce Matei mă aproba, o mică bucată din creanga pe care se sprijinea a crăpat. Asta l-a făcut să se agațe cu o mână de trunchiul copacului, iar cealaltă mână era folosită pentru a sprijini grimoarul pe genunchi. Mă privea intens și de aproape în tot acest timp pentru că alesesem anterior crengile cele mai apropiate.

-Ce ar mai trebui să știm? Bănuiesc că Amalia s-a comportat ciudat cât timp ai fost la familia Milly.

-Sincer, mi-a amintit mult de privirea mamei ei când a fost închisă la sanatoriu...

-Mama ei e psihopată? Credeam că a rămas orfană...

-În fiecare zi aflăm lucruri noi...

-Crezi că mama ei știe de acest grimoar? Sau de vreun grimoar?

-Mama ei avea boala maniaco-depresivă, dar nu era o vrăjitoare.

-Atunci trebuie să fie sau să fi fost cineva din familia ei ciudată.

-Matei, multe nu prea știu. Bunicii ei sunt catolici. Nu cred că ar fi introdus-o într-o astfel de lume. Tot ce mi-a spus este că bunica ei îi recita poezii sau îi citea povești, cele mai multe fiind catolice cu tâlc. Asta își amintea ea. Avea oricum 5 ani.

-Povestiri catolice cu tâlc zici? Ia verifică pagina 77 din Kindle și apoi o verific eu pe cea din grimoar.

Am citit din nou ciudatele cuvinte, de data aceasta mult mai speriată de consecințele acestora.

-Monica! În grimoar mai este o frază...

A citit fraza. Era aceeași frază pe care Amalia a recitat-o după mine.

-Eu cred că acele povestiri cu tâlc i-au cam afectat memoria...

Astfel zise Matei, iar revelația covârșitoare m-a făcut să îmi simt inima cum exploda. Amalia avea grimoarul. În capul ei.

Oare părinții mei știu că am scăpat viu din iadul de la petrecere? Oare le-o fi telefonat Solomon? Sau încă sunt îngrijorați, pentru că singurul lor fiu nu a ajuns nici până acum acasă? Iată ce gânduri îmi trec prin cap acum, când mă aflu față în față cu moartea. Totuși, mai e ceva în mintea mea, ascuns într-un colțișor îndepărtat. E probabil ultima verigă a puzzle-ului de care vorbea Monica. Halal talent în calculul probabilităților mai am: nu mi-a fost cu nimic de folos în această seară.

- Mai știi ce îți spuneam mai devreme? Că mi-a zis Dani ceva?

- Da, Matei. Crezi că e un moment bun să îți comemorăm prietenul idiot acum?

- Nu despre asta e vorba! Doar ascultă ce am eu de zis.

- Povestește-mi, atunci.

- Acum câteva luni, cred că prin martie sau aprilie, Dani a fost prima dată cu Mihaela la ea acasă. Ea i-a făcut un tur al parterului, apoi l-a dus la etaj, să-i arate camera ei care, după cum știi, se găsește în capătul coridorului. Ghici ce ușă era deschisă în momentul în care cei doi treceau în dreptul ei!

- Ușa camerei Amaliei, presupun. Cunosc acea casă ca în palmă.

- Perfect. Dani a tras cu ochiul pentru câteva secunde. El spune că a văzut-o pe Amalia stând în genunchi, cu spatele la el. El jura că a auzit un murmur venind dinspre Amalia, deși nu a înțeles nimic din ce spunea. Era convins că Amalia se ruga; la urma urmei, bunicii ei erau catolici practicanți.

- Stai o secundă! Când ziceai că s-a întâmplat asta?

- Prin martie sau aprilie...

- Atunci m-am certat rău cu ea. Nu mai știu de ce. Pe 5 aprilie, mi-a murit motanul. Avea zece ani și nu mai era în formă, așa că nu am suspectat nimic. De asta și-a cerut cu atâta ardoare scuze când ne-am revăzut...

- Nu știam că în blocul nostru ai voie să deții animale de companie.

- Ei bine, nu ai voie. De asta am avut ani de zile grijă să nu îl audă nimeni.

- Mă rog...nu asta e important. Întrebarea este: ce facem acum?

- Vrăjile Amaliei nu au efect asupra noastră, atâta timp cât avem cărțile de magie...

Până să își termine Monica ideea, simt cum grimoarul îmi alunecă de pe genunchi și cade într-un tufiș de sub noi. După mai puțin de o secundă,  aud o persoană care aleargă în direcția mea.

- Sari, prostuțule! Dacă ea pune mâna pe volum, te va trimite unde sunt Dani și Coralia!

Am o frică patologică de înălțimi, iar noi ne-am cățărat la vreo patru metri deasupra solului. Din păcate, nu am de ales. Închid ochii, îmi țin respirația și sar.

Aterizez cu un zgomot înfundat. Încerc să mă ridic, dar o durere cruntă mă săgetează. E de la piciorul meu drept. Nu cred că e rupt, dar nici nu-mi poate susține greutatea. Din fericire, sunt lângă tufiș. Întind mâna, simt grimoarul, îl apuc și îl strâng puternic la piept. Cu greu, mă sprijin de trunchiul copacului și mă ridic.

Brusc, simt o siluetă cum răsare din dreapta mea. Înșfac cartea și lovesc cu toată forța mea. Când deschid ochii, Monica e deja lângă mine. Amalia zace la picioarele mele, inconștientă.

- Monica, trebuie să fugim. Poate că am scăpat de ea, dar cu siguranță a chemat poliția. Ei sunt pe urmele noastre acum. Pentru Solomon, nu suntem decât niște fugari.

- N-o pot lăsa așa, Matei. E frig afară. Dacă e rănită? Dacă face hipotermie?

- Nu e momentul să îți compătimești prietena! A încercat să ne omoare!

- Suntem mai buni decât ea. Dă-mi telefonul tău. Eu nu mai am semnal.

- Ce ai de gând să faci?

- Îl sun pe Solomon. Le spun să aducă o ambulanță.

- Am nevoie de tine ca să pot fugi...Sigur nu te pot convinge să plecăm?

- Știi bine că nu.

Îi înmânez telefonul. Ea formează numărul polițistului și îl sună.

- Matei Goldberg! Parcă ți-am zis să o conduci până acasă pe domnișoara Montgomeri, nu să încalci împreună cu ea proprietatea familiei Peregryn și să fugi în pădure.

- Aici Monica Montgomeri. Presupun că orice am spune acum, va fi folosit împotriva noastră. Mă înșel?

- Domnișoară...sunteți la fel de plină de surprize ca întotdeauna. Aveți dreptate, totuși.

- Atunci voi fi succintă. La 200 de metri de pod, în pădure, în direcția nord-vest, se află Amalia Peregryn, inconștientă, lângă trunchiul unui copac. Solicit asistență medicală imediată!

- Presupun că nu o să ne ușurați munca și nu veți aștepta cuminți lângă ea.

- Aveți dreptate, domn polițist Solomon. De accea, ca să vă ușureze căutarea, voi lăsa acest mobil în mâna Amaliei.

- Știți că vă vom găsi.

- Știu. Dar vă spun de acum că ne vom ascunde până ce ne vom putea dovedi nevinovăția.

- Mă îndoiesc profund că ați fi nevinovați. Să vă înșir acuzațiile care vi se aduc?

- Nu este necesar. O seară bună, domnule Solomon. Și gândiți-vă bine: chiar e o idee bună să îi capturați pe cei care reprezintă singura speranță a lui Daniel?

Înainte ca polițistul să poată răspunde, Monica închide telefonul. Îl lasă ușor în palma Amaliei, apoi mă ajută să mă ridic. Împreună, ne îndepărtăm încet de locul faptei.

- Știu eu o peșteră în apropiere, îi spun eu Monicăi. Este un adevărat labirint de grote. Dacă ne adăpostim acolo, o să putem evita poliția pentru câteva ore. Poate chiar zile.

- Până ajungem acolo, ar fi bine să îți spun ce revelație m-a străfulgerat acum câteva minute. Știi de ce magia Amaliei funcționează? Nu pentru că a ținut-o minte, ci pentru că a auzit-o pe toată!

- Sigur nu ai înnebunit, Montgomeri?

- Fii atent, Goldberg. Deja ți-ai dat seama și tu că bunica ei îi citea din grimoar înainte de culcare. Asta însemnă că Amalia a auzit cum era povestită toată cartea. Tu ai reușit să-ți citești tot volumul?

- Normal că nu. Presupun că nici tu.

- Nu. Dacă teoria mea e corectă, trebuie ca mai întâi să citești cu voce tare sau să auzi cum e citit grimoarul pentru ca farmecele să aibă efect.

- De unde știi că nu e important doar să ții minte vraja și să o rostești din memorie?

- Pentru că Amalia nu știa toată incantația. Am văzut-o citind la început. Pesemne că nu și-o mai amintea.

- Și ce propui să facem?

- Mergem spre grota ta, ne instalăm acolo, îți deschidem grimoarul și începem să citim amândoi cu voce tare.

- E o idee nebună. Numai ție ți-ar fi putut veni una ca asta, Monica. Dar accept.

- Atunci hai să ne grăbim. Strânge din dinți și calcă mai apăsat pe piciorul ăla, Matei. Viața a 17 oameni depinde de noi.

Pentru cei interesați să afle sfârșitul poveștii, vă sfătuiesc să accesați pagina Maiei :))