La révolution

La révolution 

Capitolul I: Reformă

Știu că am promis că voi scrie mai des la sfârșitul ultimului articol postat pe acest blog. Faptul că a trecut deja mai bine de un an de atunci dovedește faptul că nu am mai putut să respect promisiunea făcută. Cu toate acestea, în tot acest timp, nu am stat degeaba. Mi-am redescoperit pasiunea pentru istorie, iar acum câteva zile am decis să vă povestesc despre evenimentul meu istoric preferat: Revoluția Franceză. Voi profita așadar de ziua de astăzi pentru a vă vorbi despre ceea ce se sărbătorește în acest moment în țara lui Molière și a Ioanei d'Arc: Căderea Bastiliei. În această primă parte a unei serii despre cea mai faimoasă revoluție din istorie, vom discuta despre evenimentele care au condus la ziua de 14 iulie 1789, începând cu 1775, anul ascensiunii la tron a lui Ludovic al XVI-lea.

Vom aborda perioada 1775-1815. Am ales să împart acești 40 de ani în intervale mai mici, în funcție de oamenii care se aflau la conducerea Franței în fiecare moment. Unii au ținut frâiele vreme de 15 ani, alții pentru câteva luni, iar alții au avut mai multe mandate. Acest mod de împărțire are drept scop evidențierea schimbărilor bruște ale liderilor acestei țări și modul în care radicalul de ieri devine moderatul de astăzi și reacționarul de mâine, fără a-și schimba nici măcar odată convingerile politice.

Partea I: Jean-Frédéric Phélypeaux, conte de Maurepas (1775-1881)

La data de 11 iunie 1775 este încoronat regele Ludovic al XVI-lea al Franței, după împlinirea vârstei de 21 de ani. Despre ultimul rege al regimului ancien (vechi) s-a spus că era un tânăr timid, pasionat de vănătoare și de repararea de ceasuri, care în alte vremuri ar fi fost un rege bun, nici prea iubit, dar în niciun caz detestat, care ar fi putut reprezenta tranziția dintre monarhia absolută și cea constituțională. Din păcate, lui Ludovic al XVI-lea nu i-a fost dat să domnească într-o perioadă liniștită. Situația financiară a Franței era precară: începând cu domnia stră-stră-stră-bunicului său, Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, casa de Bourbon a început să se împrumute foarte mult pentru a-și putea finanța proiectele de construcție (mai ales palatul de la Versailles) și războaiele. În urma Războiului de Șapte ani (1756-1763), Anglia anexează toate coloniile franceze din America, cu excepția Guyanei Franceze, Gouadelupei, Martinicăi și a lui Saint-Domingue, iar francezii, forțați de coaliția anglo-prusacă să lupte de partea celui mai vechi dușman al lor, Imperiul Habsburgic, se simt trădați de aliați. Cheltuielile de război au fost extrem de costisitoare pentru o Franță deja plină de datorii, iar căsătoria lui Ludovic, moștenitor al tronului pe vremea aceea, cu Maria Antoneta a Austriei era privită dezaprobator de către toți cetățenii.

Fotografie din interiorul hotelului Negresco, din Nisa. În partea dreaptă a imaginii se remarcă un portret și două busturi ale lui Ludovic al XIV-lea.

Un alt motiv pentru care domnia lui Ludovic al XVI-lea nu avea să fie una liniștită este apariția unui curent cultural deosebit de influent mai ales în Franța: Iluminismul. Diderot își publică faimoasa Enciclopedie, Montesquieu scrie Spiritul Legilor, ideile anti-religioase ale lui Voltaire devin extrem de populare, iar Contractul Social al lui Jean-Jacques Rousseau, deși acesta credea cu convingere în relevanța monarhiei absolute, le arată francezilor că regele are o obligație morală să îi conducă cu pricepere și dreptate. Toți marii revoluționari se vor ghida după principiile iluministe, iar Ludovic al XVI-lea va încerca fără succes să li se opună.

Tot în 1775 izbucnește o revoltă de partea cealaltă a Atlanticului: cele 13 Colonii, nemulțumite de taxele mult prea mari la care sunt supuse de către Parlamentul englez, pornesc o rebeliune împotriva Coroanei britanice. Acest eveniment îl va marca profund pe un tânăr marchiz pe nume Gilbert du Motier, căruia îi este dat să aibă un rol deosebit de important în următorii 60 de ani ai istoriei Franței și pe care îl vom introduce așa cum se cuvine la momentul potrivit. La 4 iulie 1776 este semnată Declarația de Independență, redactată de către părinții fondatori ai viitoarelor State Unite ale Americii: George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, John Jay, James Maddison, Alexander Hamilton și, poate cel mai faimos dintre toți, ambasadorul de facto al Coloniilor în Franța: Benjamin Franklin. Impresionat de principiile liberale ale Declarației, care coincideau cu propriile sale valori morale, Gilbert du Motier va părăsi Franța și va călca pentru prima dată pe pământ american în februarie 1777, unde va lupta vitejește pentru independența țării care îi va deveni o a doua patrie.

În Franța, absența interesului pentru guvernare al lui Ludovic al XVI-lea îl va determina să îl numească drept consilier-șef (de facto un prim-ministru) pe conservatorul Jean-Frédéric Phélypeaux, conte de Maurepas. Un puternic susținător al monarhiei absolute, el încearcă fără succes să oprească plecarea lui Gilbert peste ocean, întrucât acest lucru ar fi putut declanșa pentru Franța un nou război împotriva Angliei pe care nu era deloc sigur că îl va câștiga. Tocmai din acest motiv, el insistă ca Ludovic al XVI-lea să-și mențină neutralitatea într-un conflict care nu îl implica în niciun fel. Cu toate acestea, influentul ministru de externe Charles Gravier, conte de Vergennes, la insistențele lui Benjamin Franklin și în urma nesperatei victorii a coloniștilor în Bătălia de la Saratoga, îl convinge pe Maurepas să aprobe intrarea Franței în război de partea rebelilor, în speranța că întreaga aventură va fi rapidă, ieftină și îi va umili pe englezi. Împrumuturile masive făcute de către o Franță deja slăbită financiar și prelungirea cu încă 4-6 ani a războiului vor face ca numai una dintre aceste trei speranțe să se adeverească. 

În afară de război, principala caracteristică a mandatului lui Maurepas va fi încercarea repetată de a redresa financiar Franța. Întâi îl va numi drept ministru de finanțe pe fiziocratul Turgot, ale cărui reforme vor fi atât de nepopulare printre oamenii de rând, încât Maurepas va fi nevoit să îl demită. Succesorul lui Turgot nu se va descurca nici el mai bine, iar următorul Controlor General al Finanțelor va fi Jacques Necker, un afacerist elvețian faimos în toată Europa. Ideile lui erau ca, pe termen scurt, Franța să se împrumute din ce în ce mai mult de la bancheri, până la sfârșitul războiului, când banii primiți de la englezi ca reparații vor putea fi folosiți atât pentru a plăti toate datoriile la bănci, cât și pentru a relansa economia pe timp de pace a statului. Pentru a obține suficientă încredere astfel încât să primească aprobarea pentru împrumuturi, Necker publică Compte rendu au roi, care este registrul tuturor finanțelor regimului ancien. Toți oamenii educați din Franța vor citi acest registru, din care reieșea că situația finanțelor este de fapt excelentă, că există un surplus, în niciun caz un deficit. Trucul pe care l-a folosit Necker a fost să împartă toate cheltuielile regatului în ordinare și extraordinare. Compte rendu au roi cuprindea doar cheltuielile ordinare, în vreme ce altele, cum ar fi plățile de război, care erau cauza deficitului de care suferea economia franceză, nu erau luate în calcul. Partea bună a publicării registrului a fost că l-a ajutat pe Necker să își obțină împrumuturile. Partea rea a fost că i-a convins pe toți francezii că situația este mult mai promițătoare decât era în realitate, ceea ce va duce, în cele din urmă, la Revoluție.

Necker este concediat la câteva luni după publicarea Compte rendu au roi, în 1781. La sfârșitul anului încetează din viață și Maurepas, care nu va vedea niciodată efectele devastatoare pe care le va avea mandatul său asupra Franței.

Partea a II-a: Charles Gravier, conte de Vergennes (1781-1787)

Înlocuitorul lui Maurepas avea să fie carismaticul conte de Vergennes, cel mai experimentat dintre toți miniștrii lui Ludovic. Cele două probleme care au acaparat Franța în mandatul predecesorului său îl vor bântui și pe Vergennes. Luptele propriu-zise din America s-au oprit încă din timpul vieții lui Maurepas, în urma căderii fortului Yorktown din 1781, dar un tratat de pace nu va fi semnat până în 1783. În timpul negocierilor, coloniștii își vor trăda aliații și vor stabili o pace separată cu englezii, în urma căreia își obțin independența. În schimb, reparațiile de război datorate de către Coroana britanică vor fi mult reduse, ceea ce distruge planul lui Vergennes de a relansa prestigiul Franței prin bani englezești.

Reformele financiare nu vor avea nici ele mai mult succes. Înainte de a discuta despre planurile noului Controlor General al Finanțelor, Charles Alexandre de Calonne, trebuie să discutăm despre organizarea socială a regimului ancien.

Toți francezii erau împărțiți în cele trei stări, care corespundeau, în mare, clerului, nobilimii și restului populației. Episcopii și ordinele monastice dețineau în jur de un sfert din suprafața Franței, ei reprezentând cel mult 1% din populația totală. Nobilimea de sabie (familii care se bucurau de rangul de nobil de mai bine de 4 generații) și cea de robă (cei care în trecut aparțineau celei de-a treia stări, pentru ca ulterior să acumuleze suficienți bani ca să își cumpere titlul nobiliar) stăpâneau în jur de jumătate din domenii, populația lor fiind de 2-5% din numărul total al francezilor. În rest, țăranii, meșteșugarii, negustorii, bancherii, medicii, profesorii și avocații, 95% din populație, formau cea de-a treia stare. Marea problemă a economiei franceze era însă colectarea taxelor. Nobilii și membrii clerului nu plăteau decât o fracțiune din averea lor totală, iar greul îl duceau țăranii, pentru care taxele reprezentau peste jumătate din veniturile lunare. De asemenea, existau anumite taxe pe care primele două stări pur și simplu nu trebuiau să le plătească, cum ar fi mult detestata taxă pentru sare. Ceea ce îi revolta însă pe țărani este faptul că nu toate regiunile aveau la fel de mult de plătit. Sistemul fiscal era, pe scurt, un dezastru, iar reforma era absolut necesară.

Când Calonne ajunge ministrul finanțelor în 1783, este încă convins, datorită registrelor lui Necker, că situația economică este foarte bună. Cu toate acestea, de îndată ce citește și despre cheltuielile extraordinare, el înțelege imediat că este absolut necesar să schimbe sistemul fiscal. Încearcă fără succes să ascundă problemele financiare timp de trei ani, alegând să crească cheltuielile familiei regale (idee numită splendoare folositoare) pentru a păcăli creditorii, dar în 1786, este obligat să se dea bătut. Istoricii consideră că Revoluția Franceză începe în 1789, dar micile rotițe ale dezastrului încep să se învârte acum, în 1786, când Calonne declară în fața regelui falimentul regimului ancien.

În ciuda faptului că Franța era în teorie o monarhie absolută, taxele trebuiau să fie aprobate de către niște instituții denumite Parlements. Calonne și Vergennes nu își doreau însă să se ajungă până aici, întrucât nobilimea de robă nu ar fi acceptat niciodată să își piardă o parte din privilegiile nou-căpătate și să plătească mai multe taxe. Soluția găsită de către ei este Adunarea Notabililor, o instituție arhaică, în care cei mai bogați nobili de sabie, cei mai importanți episcopi și toți membrii caselor de Bourbon și Orleans se întrunesc pentru a lua măsuri de urgență pentru salvarea Regatului. Ludovic al XVI-lea le acceptă cererea de a chema Adunarea Notabililor, iar Vergennes și Calonne redactează un plan de relansare economică a Franței. 

Adunarea trebuia să aibă loc în ianuarie 1787, dar o epidemie care bântuia Franța în acea iarnă îi îmbolnăvește pe cei mai importanți doi miniștri ai lui Ludovic. Calonne supraviețuiește, dar este obligat să amâne cu o lună Adunarea și să termine într-un timp foarte scurt planul, care nu avea încă o formă coerentă. Vergennes nu este la fel de norocos: moare în urma acestei boli, Ludovic al XVI-lea pierzându-și acum cel mai influent și loial ministru. Calonne va fi nevoit să înfrunte de unul singur notabilii, întrucât nu a considerat necesar să arate în prealabil planul economic niciunui alt ministru, în afară de Vergennes. Între notabili, un lider a cărui stea politică se află în plină ascensiune este tânărul Gilbert du Motier, întors din America un erou, pe care îl vom prezenta acum așa cum se cuvine și după numele cu care a intrat în istorie: marchizul de Lafayette.

Partea a III-a: Ludovic al XVI-lea (1787-1789)

Poate părea ciudat că, dintr-o domnie de peste 17 ani, ultimul rege al Franței este cu adevărat la cârma țării vreme de doar doi ani și jumătate. Poate cea mai logică explicație ar fi faptul că, înainte de 1787, Ludovic era prea tânăr și prea neexperimentat pentru a guverna o țară cu peste 25 de milioane de suflete. După 1789...ei bine, doar un monarh foarte abil ar fi fost capabil să conducă Franța în urma evenimentelor din acel an, iar bietul Ludovic al XVI-lea chiar nu era acel monarh.

Imagine din holul principal al Hotelului Negresco din Nisa. Portretul din partea stângă îi aparține lui Ludovic al XVI-lea.

Calonne se întâlnește cu notabilii în februarie 1787. În ciuda bolii peste care abia a trecut, el era optimist: la urma urmei, stătea în fața elitei din Franța. Era convins că reformele lui vor fi întâmpinate cu înțelegere. El se aștepta la opoziția inițială a notabililor căci, la urma urmei, intenționa să le reducă din privilegii, dar se gândea că ei vor înțelege că situația financiară a regatului era de o mult mai mare importanță decât o taxă care nici măcar nu i-ar afecta. În esență, el nu se înșela: notabilii erau oameni rezonabili care, în ciuda propriilor interese, erau conștienți de faptul că ar fi cazul să contribuie mai mult la finanțele statului. Calonne nu era însă pregătit să întâmpine șocul resimțit de către nobili și episcopi deopotrivă atunci când îi anunță că Franța este în faliment. Cu toții citiseră Compte rendu au roi, în care era clar explicat faptul că trezoreria statului este plină. 

Un alt lucru de care Calonne nu era pregătit îl reprezentau toate revizuirile pe care notabilii voiau să le aducă planului său. El nu vorbise despre reformele sale nici măcar cu colegii săi miniștri, iar moartea lui Vergennes l-a lăsat singur, încercând să le explice tuturor de ce fiecare taxă era esențială. Nu îl ajuta nici faptul că, în graba de a termina planul înainte de începutul Adunării, a omis numeroase detalii, iar Calonne însuși nu dispunea de răbdarea necesară pentru a umple golurile. Planul său este în cele din urmă respins de către notabili, iar Calonne este forțat să demisioneze. El va fugi din Franța, devenind astfel în mod neoficial primul emigrant al Revoluției. Nu va fi însă și ultimul.

În ciuda respingerii planului lui Calonne, notabilii înțeleg că ceva trebuie totuși făcut. După câteva revizuiri, unii dintre ei, puși la conducerea Ministerului Finanțelor, sunt pregătiți să-i arate lui Ludovic al XVI-lea noile reforme. Din păcate, Adunarea Notabililor fusese deja dizolvată, iar următoarea instituție căreia trebuia să i se prezinte planul este Parlement-ul din Paris. Compus majoritari din nobili de robă, Parlement-ul era automat mult mai liberal decât Adunarea Notabililor. Ei nu numai că nu ar fi fost de acord să accepte taxe care să le reducă privilegiile, ci cereau ca puterea în stat să nu mai fie doar în mâinile regelui: își doreau ca aristocrația să primească înapoi influența pe care o deținea înaintea domniei Regelui Soare. Cum ministerul nu era în măsură să accepte asemenea măsuri, Parlement-ul declară că, pentru aprobarea reformelor fiscale, Ludovic va fi nevoit să convoace États Généraux (Adunarea stărilor).

În toamna lui 1787, Prusia invadează Provinciile Unite (actual Olanda), aliatul Franței. La insistențele ministrului finanțelor, Ludovic declară neutralitatea regatului în acest război. Deși era o încercare de a reduce cheltuielile Franței, ofițerii regimului au perceput această decizie ca pe un afront adus onoarei lor, iar Marile Puteri (Prusia, Anglia, Imperiul Habsburgic și Rusia) au simțit pentru prima dată slăbiciunea Bourbon-ilor.

Notabilii încearcă fără succes în 1788 să se împrumute din nou de la bancheri, dar aceștia refuză. Ludovic al XVI-lea nu are de ales: este forțat să cheme Adunarea Stărilor în 1789. Aceasta este o instituție medievală în care membrii aleși ai fiecăreia dintre cele trei stări se întâlnesc pentru a lua decizii în privința problemelor majore de stat. Înainte de Adunare, Ludovic al XVI-lea îl reinstituie în funcția de Controlor General al Finanțelor pe Jacques Necker. În total, în 1789, peste 1000 de oameni se adună la Versailles pentru a decide soarta Franței, din care jumătate aparțin celei de-a treia stări. Printre membrii importanți ai Adunării se numără Emmanuel-Joseph Sieyès și Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (cunoscut în istorie sub numele de Talleyrand) din partea primei stări, Lafayette și contele de Mirabaud, liderii aripii liberale a stării a doua, și un tânăr avocat din Arras, al cărui nume va deveni sinonim cu Teroarea: Maximilien de Robespierre. Inițial, se dorea ca fiecare stare să se adune separat și să dea un vot comun, ceea ce ar fi făcut ca deciziile minorității din primele două stări să fie mai importante decât ale stării a treia, majoritară. Teama în rândul nobililor era că starea a treia nu se afla acolo pentru a aproba reformele economice ale regelui, ci pentru a obține o întreagă restructurare a regimului ancien, cu o Constituție și taxe mai drepte pentru toată lumea. Inițial, primele două stări se înșelau în această privință, însă teama lor avea să ducă la izolarea celei de-a treia stări. Rămași singuri, între cei 500 de reprezentanți ai stării a treia se făceau auzite dorințe din ce în ce mai radicale: vot universal, rol în politicile statului, o Constituție, taxe echitabile...Revoluție. 

Cu timpul, preoții mai săraci din starea întâi, inspirați de pamfletul Ce este cea de-a treia stare? al lui Sieyès, li se alătură avocaților și celorlalți intelectuali din cea de-a treia stare. Într-o zi, sala lor de întâlnire este găsită încuiată. Confuzi, reprezentanții majorității populației Franței ajung pe un teren de tenis din interiorul palatului de la Versailles. Chiar acolo, ei jură că vor fi mereu loiali unii altora, că vor cere drepturi egale și o Constituție și vor lupta împreună până ce cerințele lor vor fi îndeplinite. În acest timp, regele Ludovic al XVI-lea suferă de pe urma morții celui mai mare fiu al său. Îndurerat, el nu înțelege că starea a treia, din ce în ce mai radicalizată, îi atrage încetul cu încetul și pe preoții săraci și pe nobilii liberali. Când își revine, regele constată că cele trei stări cer ca întâlnirile lor să nu se mai facă separat, ci împreună, sub numele de Adunarea Națională. Inițial, Ludovic al XVI-lea refuză, dar în cele din urmă este forțat să se răzgândească. Numele cel nou al Adunării Stărilor va fi Adunarea Națională Constituantă.

Pe 11 iulie 1789, Ludovic îl concediază pe Necker. Când oamenii de rând din Paris află această veste în dimineața zilei de 12, sunt instant convinși că are loc o lovitură de stat reacționară. În ziua următoare, Camille Desmoulins ține un discurs în Palais-Royal, reședința lui Philippe de Orleans, în care îi încurajează pe parizieni să ia arme și să se revolte împotriva acestor măsuri tiranice. Desmoulins era un ziarist radical, republican convins, fost coleg de clasă al lui Robespierre și partenerul unui alt faimos revoluționar despre care vom vorbi în articolul următor. Încurajările lui își vor face efectul, iar două zile mai târziu va avea loc cel mai faimos eveniment din istoria Franței.

Bastilia era o fortăreață medievală în care, pe vremuri, erau închiși deținuți politici. La sfârșitul secolului al 18-lea, aici nu mai erau ținuți decât nebuni, hoți de rând și fiii unor nobili care îi cereau în mod expres regelui să le închidă urmașii risipitori. Condițiile erau dure, dar nu înfricoșătoare. Cu toate acestea, unii dintre acești fii de nobili vor scrie cărți, citite de către francezii de rând, în care vor vorbi despre siluetele scheletice ale prizonierilor, pereții umezi și mâncarea stricată pe care erau forțați să o consume. Astfel, Bastilia a devenit un simbol al tiraniei regimului ancien.

La data de 14 iulie 1789, o mare gloată de parizieni pune mâna pe un depozit masiv de arme de foc. Din păcate pentru ei, nu aveau cu ce să le folosească, din moment ce nu exista praf de pușcă, acesta fiind trimis în întregime în Bastilia pentru a fi păzit de soldații de acolo. Oamenii fug apoi spre fortăreață, cerând praful de pușcă. Șeful garnizoanei, neavând proviziile necesare pentru a rezista unui asediu, invită câțiva reprezentanți ai mulțimii înăuntru ca să negocieze. În acest timp, câțiva oameni escaladează zidul exterior al închisorii și deschid porțile. Soldații, depășiți numeric, trag, iar gloata îi atacă și apoi îi dezarmează. Comandantul garnizoanei este capturat și apoi ucis. La sfârșitul luptelor, oamenii intră în temnițe pentru a elibera puhoiul de deținuți...pentru ca apoi să afle că înăuntru se află doar 7 prizonieri: nebuni, falsificatori și sadici. Aceștia sunt purtați ca niște eroi pe străzile Parisului.

După cum vedeți, căderea Bastiliei este un eveniment mult exagerat de-a lungul istoriei. Aceasta nu a fost un veritabil simbol al tiraniei, iar intenția parizienilor nu a fost niciodată să îi elibereze pe prizonieri. Cu toate acestea, adevăratul simbol este căderea Bastiliei. În acea zi de 14 iulie 1789, s-a născut legenda Revoluției Franceze. Parisul a aprins o mică flacără, care va cuprinde și va arde toată Franța, primele două stări și în special monarhia. De asemenea, căderea Bastiliei este un moment potrivit ca să marcăm sfârșitul perioadei de domnie a lui Ludovic al XVI-lea și să încheiem articolul în sine, dar fiți fără grijă: începe epoca lui Lafayette și abia aștept să vă povestesc mai multe despre ea.

Tribunalul din Nisa. Dacă priviți imaginea cu atenție, veți observa că, deasupra fiecăreia dintre cele trei uși de acces în interior, este scris câte un cuvânt: liberté, égalité și fraternité. Astfel, sunt redate cele trei idealuri cu care în prezent este cel mai des asociată Revoluția Franceză.